Funcție dezactivată

Elevate your life

Despre Dumnezeul ascunderii, Dumnezeul descoperirii și mărturia robului cutezător.

Cei care lucrează sau au lucrat vreodată în cercetare ştiu că atunci când faci o descoperire, ai de ales măcar între următoarele opţiuni:

  1. să nu împărtăşeşti altora ceea ce ştii sau ai descoperit, considerând că nu este încă momentul potrivit pentru “marea mirare”;
  2. să publici descoperirea respectivă într-o prestigioasă revistă pe care o studiază cei mai renumiți intelectuali și oameni de știință;
  3. să patentezi formulele sau tehnologiile descoperite, pentru ca alţii să nu se folosească de munca ta fără vreun aviz.

Dacă L-am considera pe Dumnezeu ca fiind șeful nostru de laborator, cu care categorie de mai sus L-am identifica?

A. Dumnezeul ascunderii

După izgonirea omului din Rai, acesta și urmașii săi au ajuns să traiască o perpetuă înserare[1]. Iehova, Dumnezeul luminii (creând în prima zi de existenţă a pământului însăşi lumina şi marcând sfârşitul existenţei tumultoase a lumii tot prin lumină – a se vedea Apoc. 21:10-11.23 și 22:5.16) se delimitează clar de varianta secretizării/ascunderii unui adevăr.

Încă din primele două versete ale celei mai dezbătute cărţi biblice, Apocalipsa, se remarcă o mână termeni și de verbe care subliniază că adevărul nu e menit a se ţine sub preş:

Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut” (Apocalipsa 1: 1-2).

Dumnezeu este în mod fundamental un Dumnezeu al descoperirii în timp ce omul firesc este un reprezentant al ascunderii, tăinuirii (a se vedea antiteza dintre ascunderea omului şi descoperirea sau arătarea lui Dumnezeu din Genesa 3:7-10).

Însă, în ceea ce priveşte momentele alese pentru descoperirile lui Dumnezeu, acestea nu sunt aleatorii, ci sunt providenţiale, putând vorbi în acelaşi timp despre revelaţia providenţială şi despre tăcerea providenţială a lui Dumnezeu, o tăcere “atentă, orientată, harnică (…) şi nu una obosită, (…), inexpresivă”[2].

Ca exemplu, imediat după căderea omului în păcat, Dumnezeu a vorbit şi a tăcut providential; Creatorul a căutat omul şi i-a spus că va pune vrăjmăşie între şarpe şi femeie şi că în final, sămânţa femeii va zdrobi capul acestuia, făcând trimitere la Hristos (Genesa 3:15). Însă a şi tăcut providențial cu privire la detaliile lucrurilor care se vor întâmpla, pentru că în acel moment omul nu a putut percepe întreaga grozăvie a unei lumi căzute în păcat (nefăcând încă faţă uciderii lui Abel de către fiul lor Cain și altor grozăvii ale firii).

Și Prietenul nostru Isus Hristos a ascuns la început de ucenici soarta exacta a Lui și a a acestora, tăcerea Sa fiind plină de gest; dacă le-ar fi explicat ucenicilor ce reprezenta exact simbolistica stricării templului și a ridicarii lui în trei zile, “ar fi însemnat (…) să aducă asupra lor o întristare pe care [atunci] n-o puteau suporta”[3].  A se vedea și Eclesiast 3:11 („tăcerea își are vremea ei și vorbirea își are vremea ei”) sau Daniel 12:4.

Dumnezeu este un Dumnezeu al aflării (Geneza 18:17) şi al cercetării (Apoc. 2:23),  însă şi presupusa Sa tăcere poate fi un act comunicațional activ! Aceasta cere din partea umanului trăirea, prețuirea unor întrebări ce trebuie (bine) puse pentru a fi cu adevărat pregătiţi pentru răspunsul rostit.

– În secolul al XIX-lea, unul din cei mai semnificativi poeţi de limbă germană, Rainer Maria Rilke, surprindea clar acest raport: “Fii răbdător cu tot ceea ce este nerezolvat (…) şi încearcă sa preţuieşti întrebările în sine (…). Nu căuta răspunsuri care nu-ţi pot fi dezvăluite [acum] deoarece nu ai putea sa trăiești cu ele (…). Trăieşte întrebările. Poate vei ajunge, treptat, fără să-ţi dai seama, să trăiești într-o bună zi, răspunsurile.”

– Anterior, în secolul al XII-lea, călugărita vizionară Hildegard von Bingen, sublinia același sens: „Dacă în om nu există întrebare, nu există nici în Duhul Sfânt răspuns”.

– Psihiterapeutul francez Cristoph André apreciază şi el că înţelepciunea emerge atunci când în viaţă suntem suficient de flexibili pentru a accepta uneori “să lăsăm întrebări fără răspuns”[4].

Observație: referitor la tăcerea providențială, în anii 600 d.Hr., ascetul Isaac Sirul, afirma: „Orice lucru mai înalt decât altul e ascuns aceluia față de care este mai înalt …”[5]; referitor la acest aspect, Andrei Pleșu  subliniază: “Ascunsul de care vorbește Isaac Sirul nu e însă în afara ordinii providențiale, ci e tocmai expresia perfecțiunii ei, modul ei de manifestare”[6].

 

B. Dumnezeul descoperirii

Biblia relatează că mari adevăruri se transmit adeseori după ce întrebările puse se dovedesc a fi întrebări asumate, cercetate, trăite.

Dacă lui Pilat, Isus nu i-a răspuns la întrebarea bine pusă dar netraită „Ce este adevărul?” (pentru că Pilat nu se preocupa de adevăr, ci de propria funcție), iată ca Faraon, un alt lider, a primit răspuns la întrebarea „„Am putea noi oare să găsim un om (…)  care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” (Gen. 41:37). De ce a primit el marele răspuns? Pentru că acest lider din timpul vieții lui Iosif s-a pregătit pentru el și pentru prețuirea lui, cercetând până la capăt semnificația propriilor vise și dând crezare divinei interpretări: „Dumnezeu ți-a făcut cunoscut toate aceste lucruri” (Gen. 41:39).

„Problema civlizaţiei moderne este că aceasta a încetat să-şi mai pună întrebări, când tocmai abilitatea de a le formula face diferenţa dintre soartă şi predestinare, dintre derivă şi călătorie” (Cornelius Castoriadis).[7]

Observație: De asemenea, în mod invers, Dumnezeu apelează la întrebări pentru a-l face pe om să trăiască, să conștientizeze cu adevărat răspunsurile date ori primite. Dumnezeu l-a întrebat, de exemplu, pe Avraam: „Este oare ceva prea greu la Domnul?” (Gen. 18:14). Tăcerea lui Avraam a fost în sine un răspuns iar faptul ca el a ajuns să aibă un fiu (prin Sara) la 100 de ani, a constituit punctul final al acelui răspuns. A se vedea cazul din Ioan 6:5-6. Isus Hristos a fost un adevărat reprezentant al psihologiei relaţionale a interogării şi nu numai. El S-a folosit de întrebări pentru a îmbogăţi relaţiile, facilitând introspecţia şi descoperirea adevărului necesar.

Prin urmare, frământările sincere ale profeţilor şi ale apostolilor lui Hristos cu privire la “lucrurile care trebuie să se întâmple” l-au determinat în mod natural pe Dumnezeu să dea răspunsuri, apelând la glas și carte, deoarece El este Cuvânt (Ioan 1:1). Pe măsură ce istoria lumii s-a desfăşurat, descoperirile lui Dumnezeu, anterior sintetizate providențial, s-au detaliat, culminând cu cartea finală a Bibliei, care poartă însuși titlul „apokálypsis”  –  care în greaca veche înseamnă „ridicarea voalului” sau „revelație”.

 

Apocalipsa este unul dintre marile răspunsuri la marile întrebări ale omului; totodată, lucrurile nepătrunse sau neînțelese în Biblie și în Apocalipsa reprezintă niște viitoare răspunsuri providențiale pentru cei care se pregătesc cu adevărat pentru ele: “Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină” (Marcu 4:22).

Așadar, înţelegerea adevărului apocaliptic este un drept exclusivist, patentat? În Evul Mediu, da, Cuvântul lui Dumnezeu, era accesibil și prezentat ca într-un sistem de franciză în care doar erudiţii catolici şi cei foarte bogati aveau drept la deţinerea sau citirea unei Biblii; ca să vorbim concret, între 1470-1500, în Europa (aria de referință pentru răspândirea Bibliei atunci) exista o singură Biblie la 1023 de locuitori[8]. Având în vedere că doar 0,6% din populație avea capacitatea de a citi și că, probabil, nu toți doreau să citească Scriptura, este clar că Apocalipsa și semnificațiile acesteia au reprezentat un adevăr cenzurat!

Acum am putea spune că vremurile respective au apus deja; în lume există în acest moment o Biblie la fiecare 1,2 locuitori ai lumii[9]. Însă, ca şi creştini, referitor la Apocalipsa și nu numai, riscăm să acordăm moştenirilor noastre teologice şi de interpretări biblice un drept de patentă, în sensul de a nu le studia mai profund, de a le trata ca fiind gata finite și de a fi aşteptători complăcuți, standardizați ai lucrurilor care “sunt și cele care au sa fie după ele” deoarece cu singuranţă noi ştim deja tot.

Din lipsă de timp, nu mai enunțăm numeroasele atenţionări ale marilor reformatori referitoare la imperativul aprofundării pe mai departe a înțelegerii Scripturii[10]. Cert este că dacă nu veghem şi nu cercetăm această stare de fapt, vom fi cu totul surprinși de venirea lui Isus Hristos (Apocalipsa 3:3).  Scopul lui Hristos nu este acela de a avea un norod complăcut ci de a găti “un norod bine pregătit pentru El” (Luca 1:17)!

 

C. Lanțul divin de comunicare și de colaborare cu omul

Astfel de așteptători (bine pregătiți pentru revenirea lui Hristos) se pregătesc însă nu doar din punct de vedere individual, ci și relațional. Apocalipsa vorbește încă de la bun început despre un lanţ valoric comunicațional, care ne influenţează puternic înțelegerea spirituală și viața. În lanțul dumnezeiesc al comunicării și al colaborării cu omul, găsim trei categorii de participanți care se află într-o relaționare continuă, formând practic o triadă de comunicare divină așa cum puteți vedea:

Diavolul a căutat încă de la început să destrame, să complice sau să camufleze analitic acest lanț valoric, deoarece acesta cuprinde mari adevăruri și principii de urmat.

I) Încă din primul verset al Apocalipsei și din primul capitol al acestei cărți, Dumnezeu repune în lumină certitudinea Trinității. Atunci când Dumnezeu Tatăl vrea să transmită o revelație nu “trece” peste nicio persoană a Dumnezeirii pentru că atât Tatăl, cât și Fiul și Duhul Sfânt oficializează, se identifică mesajul care trebuie transmis. În primul verset al Apocalipsei vedem că scrie: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu”, iar în versetul 10, înainte de a descrie clar ce spune revelația divină,  apostolul Ioan menționează în mod special: ”În ziua Domnului eram în Duhul”. Această detaliere a existenței și a conlucrării persoanelor Trinităţii este una voită pentru ca lumea să nu se raporteze la Iehova ca la un concept sau ca la o energie ci ca la un Creator, Mântuitor și Sfințitor Viu.

Observație: Începând cu secolul al IV-lea după Hristos și chiar și timp de multe decenii după fondarea celor mai cunoscute biserici neoprotestante, în lumea creștină s-a aderat la două concepții de respingere a naturii divine a lui Hristos:

– arianismul, de la episcopul Arie, care nega faptul că Isus Hristos a avut aceeași natură cu Tatăl, reducându-L pe Fiul la nivelul unei ființe create (și nu născute din Tatăl), chiar dacă înainte de existența pământului, și

– semiarianismul (care a afectat mult lumea protestantă și neoprotestantă), ce susține că Fiul este asemănător Tatălui și totuși este subordonat naturii divine a Acestuia[11].

Există numeroase versete în care Scriptura și Tatăl Îl numește pe Isus Hristos ca fiind: Dumnezeu, Creator și Mântuitor (a se vedea Ioan 1:1, Evrei 1:8-10, Apoc. 3:14 etc.); scopul recunoaşterii Trinității este pe de o parte acela de a-L așeza “pe Hristos în poziția Sa de drept (…), pentru ca puterea Sa de a răscumpăra să fie prețuită mai bine”[12] iar, pe de altă parte, de a onora natura divină a Celui care mișcă inimile şi le conduce la adevăr, Duhul Sfânt.

Faptul că textul biblic din Apocalipsa începe totuși cu sintagma “descoperirea lui Isus Hristos” relevă importanța relației mântuitoare a omului cu “Mielul (…) care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) dar și a caracterul evanghelic pe care trebuie să îl aibă misiunea creștină orientată spre descoperire.

Iar cei care cred că Tatal, Fiul și Duhul Sfânt sunt una, pot înțelege și aprecia mai profund și aspecte relaționale precum fidelitatea din cadrul familiei, devotamentul din cadrul bisericii, colaborarea activă de la serviciu etc.

II) Un al doilea participant al lanțului divin de comunicare cu omul este îngerul sau îngerii. Oamenii au tendinţa de a-i privi pe îngeri ca pe niște decoraţiuni exterioare de mediu spiritual şi ca pe nişte fiinţe perfecte, perfecte pentru că sunt pasive … Unghiul nostru de vedere este însă cu totul eronat.

– În primul rând, îngerul este un reprezentant al angelităţii care a decis să nu cadă în păcat. Deși din acest punct de vedere îngerul este mai presus decât omul, totuşi, prin definiție, el este cel care ne însoțește, care ne este aproape: un aproape de alături și un aproape de sus. Prin urmare, datorită providenței relaționale a lui Dumnezeu, viața noastră, oricât de săracă ar fi ea, este o conviețuire, o coexistență alături de ființe cerești (Apoc. 22:9) dedicate înălțării omenirii (Apoc. 22:9).

– Datorită providenței divine, “îngerii au această calitate (…) de a fi simultan aproape de Dumnezeu și aproape de om”[13]. Prin urmare, angelologia, partea dogmaticii care tratează despre îngeri,  „nu se poate adapta decât unui model [scripturistic] (…) de tipul triadei”[14]. Iar acest aspect s-a dorit să fie surpins încă din prima parte a cărții Revelației: și le-a făcut cunoscută descoperirea trimiţând mesajul „prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apoc. 1:1).

– În ciuda percepției culturale de a acorda îngerilor mai degrabă caracteristici statice, Biblia îi prezintă pe îngeri ca pe niște însoțitori proactivi ai omului și ai umanității; îngerii și-au făcut simțită prezența în multe episoade-cheie ale vieții patriarhilor și în viața lui Isus, de la naștere până la înălțare[15]. Iar aceștia vor fi și participanți în episodul final al acestei lumi și în marea revenire.

La nivel personal, îngerii sunt martorii lucrurilor pe care noi nu le putem dovedi lumii, dar care sunt cu siguranță scrise de ei în cărțile cerești. Totodată, îngerii sunt aducători de binecuvântări pe care lumea nu ni le poate sau nu dorește să ni le dea, dar care sunt oricând posibile pentru ființe care lucrează alături de om și Dumnezeu.

Efortul de a-i defini este unul uriaș, însă „cel care defineşte, spunea EriugenaEriugena era primul mare gânditor scolastic care a trăit între 815-877 d. Hr. S-a considerat că elementul esențial al doctrinei lui Eriugena este concepția despre raportul rațiune-credință., trebuie să fie mai cuprinzător decât obiectul definit” (De divisione …., I, 43, în Migne, PL, 122, 484 D-485 B.)[16]. Noi nu putem defini întru totul ființe cerești care și-au păstrat neântinate caracteristicile sfinte și nici felul în care acestea ne influențează existența; însă dorinţa lui Dumnezeu de a cuprinde îngerii în lanțul Său divin de comunicare și în planul de ajutorare al ființei umane, dovedește cât de iubitor este Domnul și cât de desfăvârșit e principiul călăuzirii umanului printr-o conlucrare în care mădularele se îngrijesc deopotrivă unele de altele (1 Cor. 12:25).

Noi nu putem îngriji de îngeri însă putem să facem ceva ce ei au cerut: să ne ferim să ne închinăm lor pentru că și ei sunt împreună slujitori cu frații care „păstrează mărturia lui Isus” (Apoc. 19:10 și 22:9).

III) Și, în acest sens, ajungem la veriga slabă dar atat de importantă a lanțului divin de comunicare: OMUL de condiţie ROB. La prima citire te contrariază acest aspect deoarece e nefiresc să gasești sublimitatea condiției de rob. (În traducerea Bibliei în alte limbi apare termenul de “serv”. Însa oricum ai întoarce-o, rob și serv înseamnă același lucru.) Versetul 2 din Apocalipsa mai amintește de un lucru: din lanțul de comunicare a adevărurilor divine nu poate face parte orice om rob, ci doar omul rob care mărturisește despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre jertfa, mărturia lui Hristos.

Cam grea sarcină pentru o persoană lipsită de atâtea drepturi, am putea spune! Însă e nevoie doar de o resetare a impresiilor și a analizelor noastre după Cuvântul lui Dumnezeu.

De fapt, cel mai mare dependent al acestui univers este Dumnezeu.  Domnul este 100% dependent de dragostea pe care o poartă acestei ființe vulnerabile (omul) ajungând să se dezbrace pe Sine Însuşi, luând un chip de rob, smerindu-Se şi făcându-se ascultător până la moarte (Filipeni 2 :7-8). În timp ce Hristos s-a făcut rob pentru om, S-a făcut și exemplu pentru acesta. Iar în Scriptură vedem cum Isus încearcă să ne îndrepte “gândurile de la exilul pământesc (unde suntem robi) către căminul ceresc (unde vom ajunge cetățeni): “În casa Tatalui Meu sunt multe locașuri” (Ioan 14:2). “Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24).

Pe de altă parte, Scriptura accentuează : “Robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului” (1 Cor. 7:22).

În zilele din urmă este esențial să cunoaștem această caracteristică a omului din lanțul divin de comunicare și colaborare.

Robul este persoana dependentă de stăpânul proprietății pe care trăiește și lucrează. Cei mai mulți suntem robi: trăim pe teritoriul egoului atât de comercializat și de întortocheat, respirăm pe proprietatea erorilor camuflate și necamuflate, slujim falsitatea și lipsa de autenticitate.

Puțini au fost și vor fi însă robi cutezători, ce recunosc ca stapân al principiilor lor cercetarea de sine și recunoașterea lui Dumnezeu ca fiind Deplinul Stăpân și Mântuitor, mărturisind și trăind pentru El.

În această eră guru e o provocare “să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care (…) a suferit crucea”! (Evrei 12:2). Se revoltă egoul, prietenii, portofelul din buzunar și oportunitățile pe care lumea și firea le impun atunci când omul rob mărturisește –  mărturisește prin credință, mărtusisește prin vorbe, prin actele pe care le semnează sau nu le semnează, prin faptele întreprinse în familie, prin activitățile din care procură bani. Însă aceste aşa-zise pierderi ajung la tăcere când Dumnezeu este pus cu credință la încercare.

Nivelul de desăvârșire pe care îl atinge și trebuie să îl atingă slujirea și mărturisirea nu este de compromis. În Apocalipsa 1:2 scrie: ”robul Său Ioan (…) a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut”. Așa cum Ioan nu a lăsat niciun spațiu de mediocritate și incertitudine cu privire la munca sa, așa și noi suntem chemați ca în viața și în mărturisirea noastră să nu lăsăm nicio urmă de standard inferior.

Provocarea credinței este cu atât mai înaltă cu cât, de multe ori, efortul nostru este unul tacit și nu poate fi pus pe hârtie, “contabilizat”. Însă totul este o manifestare naturală a viului Hristos din noi.

De comportamentul, de comunicarea și de credința noastră depinde dacă Iahve este perceput ca un un Dumnezeu distant şi neimplicat, sau, din contră, dacă Dumnezeu este un Domn al luminii, care Se descoperă, hrănește  și poartă de grijă. Practic, noi avem onoarea de a fi braţele lui Dumnezeu și de noi depinde atât de mult greutatea crucii pe care o are de dus semenul de lângă noi.

Diavolul a încercat încă de la început să camufleze adevărata natură a participanților din lanțul divin de comunicare sau să le minimizeze rolul. A încercat de la început să ascundă adevărata natură a Creatorului (“Oare a spus Dumnezeu cu adevărat …?”. Oare tu chiar trebuie să fii robul Lui? Eu, mesagerul divin, “îți spun hotărât că nu vei muri”  –  parafrazare din Gen. 3:1-4). Satana a mai încercat să atragă spre el întreaga lume de îngeri (Apoc. 12:4) și încearcă în continuu în bisericile, familiile și afacerile creștine ca omul rob al binelui să fie transformat în omul rob al “binelui de ocazie”.

Este nevoie de o sănătoasă spiritualitate dar și de o sănătoasă valoare de sine pentru a putea asuma o responsabilitate profundă şi continuă. Din păcate, de multe ori această valoare de sine este greșit interpretată (și în biserici) și pusă sub preșul umilinței, creând practic creștini lipsiți de sistem imunitar.

“Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El dorește ca moștenirea aleasă să se aprecieze după prețul pe care El l-a pus asupra lor”[17].

Ioan, scriitorul Apocalipsei, a fost un ucenic sensibil, singurul pe care Biblia îl surprinde stând rezemat pe pieptul lui Isus (Ioan 13:25). Însă Ioan este și ucenicul care a înfruntat pericolele continue ale vieții. A avut capacitatea de a accepta iertarea lui Dumnezeu după ce a stat la distanță de părăsitul Isus și a fost ucenicul care s-a resetat și și-a păstrat într-un mod încăpățânat credința pe Patmosul cel îndepărtat.

Cei cu stimă de sine sănătoasă reușesc să se ierte pentru greșelile trecutului și să meargă mai departe pe calea credinței  –  “în seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30:15)  -; de asemenea, aceștia permit altora greșiți să fie tratați în lumina a ceea ce sunt și nu doar în lumina în care în mod accidental  –  sau neaccidental  –  i-au suprins odată.

În biserici, și nu numai, pentru a exista mai multă dragoste manifestată față de semeni, trebuie să existe și mai multă stimă de sine sanatoasă în rândul membrilor. Acolo unde aceasta stimă de sine este prea înaltă sau prea joasă, implicarea, onestitatea și relaționarea fructoasă vor fi unele doar de ocazie.

 

D. Ilustrație: mărturia “robului” Okene

În dimineața zilei de 26 mai 2013, bucătarul nigerian Harrison Odjegba Okene se afla la bordul unei nave cu 12 membri de echipaj. Din cauza condițiilor nefavorabile nava lui Okene s-a scufundat; în haosul creat, bucătarul Okene s-a refugiat într-o o pungă de aer formată în urma scufundării navei sale, lângă un grup sanitar. Însă el nu știa ce se va întâmpla. Timp de aproape trei zile … nu s-a întâmplat nimic! Nu s-a întreprins nicio intervenţie pentru vasul scufundat cu puntea în jos, la 30 de metri adâncime. Abia după 60 de ore scurse, la nava scufundată Jascon 4, a ajuns o echipă de scafandrii  –  dar nu pentru a căuta supraviețuitori, ci pentru a recupera cadavre (toate rudele membrilor de echipaj fiind deja anunțate că nu există supraviețuitori).

În timpul procesului de căutare, deoadată, unul dintre scafandri a observat o mână întinsă și a presupus ca este un cadavru; însă, când a apucat-o, mâna l-a tras cu putere și scafandrul s-a speriat! Era Harrison Okene (vezi video salvare).

Acolo unde nimeni nu se aștepta și când nimeni nu spera, iată că un Okene ce stătea de atâta timp în întuneric complet, pe salteaua găsită în apa rece, îi aștepta întinzându-și mâinile. Presa internațională a relatat pe lângă senzaționala veste a supraviețuirii sale un aspect interesant: „Okene, de 29 de ani, și-a ținut starea de spirit ridicată recitând un psalm pe care i l-a trimis soția sa printr-un SMS în seara de dinaintea producerii nefericitului accident…”.

Cât de importantă este comunicarea pe care noi o facilităm către alții! Și cât de sănătoasă trebuie să fie credința noastră și valoarea noastră de sine pentru a înfrunta problemele acestei vieți!

Din păcate nu toți credincioșii au avut parte de deznodamântul pământesc (sau subacvatic) al lui Okene. Însă contează atât de mult cum ne spunem povestea vieții, până la sfârșit, și cum sprijinim povestea vieții celorlalți lângă care noi trăim!

Dumnezeu se descoperă omului indiferent unde se află, dacă Acesta este chemat într-o inimă în care omul rob al credinței I-a făcut loc.

Uneori ajungem în viață singuri și trebuie să ne dăm singuri mărturie despre ceea ce este Dumnezeu și despre ceea ce ne-a spus.  Okene citea atent mesajele biblice trimise prin SMS de soția sa, învățându-le pe de rost. În clipele de coșmar, credința sa și o minte sănătoasă iată că se datorau Cuvântului lui Dumnezeu.

Timp de aproape trei zile Okene a înfruntat cel mai macabru întuneric pe lângă propria-i singurătate: a povestit ulterior cum auzise ultimele țipete disperate ale colegilor surprinși în cabinele de alături și care până la urmă s-au înecat; a auzit după câteva ore interminabile cum vietăți marine veneau și mușcau din cadavrele colegilor săi; simțea cum moartea îi dă și lui târcoale și singurul lucru pe care s-a bazat a fost Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a însușit și Hristosul călăuzitor din El.

Comunicarea cu Dumnezeu cultivată atent în propria viață deschide imposibile perspective și « supraomenești » atitudini în perioadele de încercări.

Iar autenticitatea este atât de importantă!

După ce Okene a fost salvat, a relatat două lucruri:

  1. Acolo, în liniștea macabră din adânc, I-a promis lui Dumnezeu că în viața lui nu va mai merge pe mare! Mulți dintre noi, dacă eram în locul lui, Îi promiteam, totuși, lui Dumnezeu lucruri grandioase (donații, călugării, topuri de slujire creștină etc.). Dar Okene era autenic, nu un rob al credinței de ocazie sau un rob al promisiunilor de moment. Prefera să își asume mai degrabă un înec fizic decât să se înece în cuvinte lipsite de autenticitate, adresate unui Dumnezeu cu care alții cred că se face troc. Okene știa care este valoarea sa și care este natura lui Dumnezeu și s-a bazat pe făgăduința susținerii relației mântuitoare.
  2. După recuperarea lui Okene, salvatorii i-au spus că a fost un mare norocos! Oxigenul din punga de aer în care s-a refugiat el s-ar fi epuizat în aproximativ trei ore. Okene a replicat: „A fost mâna lui Dumnezeu„.

Omul Okene a mărturisit tot ce a cunoscut și a înțeles ACOLO JOS  –  în valea umbrei morții. A fost ferice de el, pentru că la vreme și ne-la-vreme a citit și a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, stăruind pe lângă lucrurile scrise în el,  așa cum spune și Apoc. 1:3 și 2 Timotei 4:2.

În loc de concluzii …

– Lanțul divin de comunicare al lui Dumnezeu cu omul este un lanț colaborativ și activ pentru toate ‘părțile’. Nu e suficient să citești Apocalipsa, să memorezi cei mai tari psalmi, să interpretezi cele mai complexe profeții și să trâmbițezi că ești gata oricând să fii martirizat. Ceea ce contează este acceptarea lui Isus ca neprihănire a ta şi manifestarea Sa prin tine în mod autentic, activ. Astfel tu marturisești! Pentru ce merită să supraviețuiești după un accident sau după o boală, dacă după miraculosul eveniment te arăți ca un norocos şi rob al firii?Credincioșia nu se focalizează pe finalitate (a murit sau nu a murit/ a fost salvat sau nu a fost salvat) ci pe felul în care îți spui și îți asumi povestea și rolul vieții tale în spiritul lui Hristos.

– Avem atâta nevoie de o activă conexiune cu Cerul, de o sănatoasă stimă de sine și de o relaționare fructoasă şi onestă (dreaptă) cu semenii! Relaționarea asumată va deosebi robii oportuniști de sfinţii autentici. Sfinții nu sunt ființe supranaturale ci „pilaştrii de sprijin ai lumii şi mărturisitori niciodată absenţi ai lui Dumnezeu”[18]. Prețul necunoașterii valorii noastre (așa cum Hristos o vede şi a investit-o în noi), prețul ruperii conexiunii cu Cerul (prin ignorarea și neaprofundarea Cuvântului divin) și prețul neimplicării noastre în sprijinirea acestei lumi se plătește în «valuta forte» a stării reci sau căldicele în care ne aflăm.

– În acest sens, s-ar putea ca fiecare dintre noi să avem de luptat cu propria navă care ne ține captivi, cu propriile complexe, cu propriile stări de latență spirituală, cu prejudecăți legate de Dumnezeu, de Scriptură și de cei greșiți.

– Neuitând de avertizările Apocalipsei, avem de luptat și cu concepţia periculoasă că Duhul Sfânt va aduce automat o înviorare spirituală care ne va cuprinde, bineînțeles, și pe noi (!) și că atunci vom avea niște roade de vis! Dar oare acesta este Dumnezeul pe care Îl servim?

Iahve, este un Dumnezeu al descoperirii care ne cere să studiem și să aprofundăm. Iahve este un Dumnezeu al tăcerii providențiale care ne invită să ne încredem pe deplin în relația mântuitoare cu Isus Hristos. Iahve, este un Dumnezeu al luminii care dorește să luminăm și să mărturisim prin propriul exemplu că jertfa lui Isus este o jertfă deplină și activă. Iahve este Prietenul nostru credincios și ne cheamă la o viață creștină vibrantă  –  de implicare, creștere și întrajutorare. „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” (Isaia 2:5).

Indiferent de unde pornim sau repornim, indiferent cât de adânc am ajuns în păcat sau cât de sus ne-am considerat față de alții, Hristos a pregătit pentru noi biruinţa prin sângele Său şi prin cuvântul mărturisirii noastre (Apoc. 12:11). Și să nu uităm că nu este nefericit ci este fericit acela care citește și ascultă cuvintele acestei prorocii și păzește lucrurile scrise în ea, căci vremea mărturiei și a răsplătirii acestei mărturii este aproape (Apoc. 1:3)! Amin, dragi prieteni!

Resurse bibliografice:
[1] Pleșu A., Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2008, p. 200
[2] Idem, p. 184
[3] White E. G., Viața lui Iisus, Editura Viață și Sănătate, București, 2006, p. 143
[4] André C., Stările sufleteşti. Învăţarea seninătăţii, Editura TREI, București, 2010, p. 548
[5] Isac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia, X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 341-346, citat de Pleșu A, 2008, p. 98
[6] Pleșu A., 2008, p. 98
[6] Cornelius Castoriadis, citat de Brăilean T. în: Globalizarea. Nenumele nimicului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 132
[8] Neddermeyer U., Von der Handschrift zum gedruckten Buch, Schriftlichkeit und Leseinteresse im Mittelalter und in der frühen Neuzeit, Quantitative und qualitative Aspekte München 61, Wiesbaden: Harassowitz, 1998, citat de Gow Andre C., “The Contested History of a Book”, The Journal of Hebrew Scriptures, University of Lausanne, Switzerland, accesat în 12.01.2015 și ***, “Growth of World Population, GDP and GDP Per Capita before 1820”, Madison Project, p. 231, accesat în 12.01.2015
[9] ***, “Bible Statistics”, Statistic Brain, accesat în 12.01.2014 și ***, “2014 World Population – Data Sheets”,  Population Reference Bureau, p. 3, accesat în 12.01.2014
[10] A se vedea Duffield R., Întoarcerea Ploii Târzii, Alege Viața Publishing, 2013, p. 256, 259-261 etc.
[11] Idem., p. 285-286
[12] Waggoner E. J., Christ and His Righteousness, Oakland, CA: Pacific Press Pub. Co, 1890, p. 19, citat de Ibidem, p. 287.
[13] Pleșu A., 2008, p. 256
[14] Idem., p. 266
[15] Ibidem.
[16] De divisione …., I, 43, în Migne, PL, 122, 484 D-485 B., citat de Ibidem.
[17] White E. G., 2006, p. 620
[18] Brăilean T., 2005, p.  335

Distribuiri
109

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Distribui pe

Distribuiri

Newsletter



Distribui pe

Distribuiri