Funcție dezactivată

Elevate your life

Denigrarea sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu scopul de a-l aliena (înstrăina) pe copil de părintele „numărul 2” a fost recunoscută în România ca un abuz sever.

Potrivit unei solicitări a Colegiului Psihologilor din România, în data de 25 februarie 2016 Monitorul Oficial a introdus descrierea fenomenului alienării părintești ca pe o „formă de abuz psihologic (emoțional) sever asupra copilului” – a se vedea Art. 1 din Dispoziția nr. 2/2016, COPSI (clic aici).

„De acum înainte, acel părinte divorțat căruia i s-a acordat custodia copilului are toate șansele să o piardă sau să i se reducă timpul de acces la copil dacă îl va educa astfel încât să îl urască sau să îl evite pe celălalt părinte, necustodian”, a apreciat judecătorul Cristi Danilet  –  membru al Consiliului Superior al Magistraturii și al Institutului Național al Magistraturii din România.

În vederea efectuării expertizei judiciare care vizează dovedirea alienării parentale a fost numit Institutul de Psihologie Judiciară, avizat profesional de către Colegiul Psihologilor din România și Asociația Română pentru Custodie Comună (ARPCC). Însă pentru a se „detecta” corect alienarea părintească, Monitorul Oficial anunță că „se recunoaște necesitatea formării profesionale continue a psihologilor în domeniul alienarii parentale/părintești, precum și în domeniul expertizei psihologice a copilului abuzat/neglijat, aceasta fiind realizată în vederea cunoașterii și promovării interesului superior al copilului”.

Protocolul semnat între Institutul de Psihologie Judiciară și ARPCC solicită din partea autorităților române preluarea practicilor din străinătate pentru combaterea fenomenului denigrării sistematice a unui părinte de către celălalt părinte în fața copilului.

Conform site-ului AvocatNet.ro, exemple concrete de acțiuni asimilate practicii de alienare parentală pot fi următoarele:

  • efectuarea unor campanii de denigrare a modului în care părintele alienat (părintele-ţintă) îşi exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti;
  • împiedicarea în orice mod şi cu orice pretext a exercitării autorităţii părinteşti, precum şi menţinerii, construirii şi dezvoltării relaţiei de ataşament reciproc între părinte şi copil;
  • obstrucţionarea contactului dintre copil ori adolescent şi părintele alienat;
  • restricţionarea deliberată a accesului părintelui alienat în timp util la informaţii personale relevante cu privire la copil ori adolescent, inclusiv la informaţiile legate de activitatea şcolara şi extraşcolară;
  • depunerea unor plângeri în scop de şicană împotriva unui părinte, împotriva membrilor familiei acestuia sau împotriva bunicilor sau altor persoane din anturajul părintelui alienat, pentru a îngreuna, împiedica sau periclita prezenţa lor în viaţa copilului sau adolescentului;
  • schimbarea fără justificare a reşedinței copilului într-un loc îndepărtat, cu scopul de a face dificil copilului ori adolescentului interacţiunea cu celălalt părinte, cu familia acestuia sau cu bunicii.

În domeniul psihologiei, alienarea parentală a intrat în atenția specialiștilor abia la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, în ultimii 10 ani de zile creându-se un cadru legislativ specific în țări occidentale precum Olanda, S.U.A. sau Canada.

Surse Pro Jesus:
Boiciuc A., „Alienarea parentală, recunoscută ca formă de abuz asupra copilului”, AvocatNet.ro, 4 martie 2016
***, „Zi istorica. Decizia de recunoastere a alienarii parintesti – publicata in Monitorul Oficial azi 25.02.2016”, ARPCC, 26 februarie 2016
***, „Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună”, Colegiul Psihologilor din România – COPSI, 25 februarie 2016
Distribuiri
422

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Distribui pe

Distribuiri

Newsletter



Distribui pe

Distribuiri