III. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Iosephus – istoricul evreu

Iosephus Flavius (lat. Titus Flavius Iosephus) este cel mai cunoscut istoric evreu al secolului I d. Hr., născut în anul 37 la Ierusalim și mort în jurul anului 100 la Roma.

Conform numelui său evreiesc (יוסף בן מתתיהו הכהן – Iosef Ben Matityahu Hacohen), se înțelege că Iosephus a fost fiul lui Matei Sacerdotul, adică Matei preotul, o cunoscută persoană care oficia actele de cult evreiesc.

Iosephus Flavius este cunoscut istoricilor prin faptul că el a descris Primul Război Iudeo-Roman (66-70), încheiat cu distrugerea Ierusalimului de către Titus Flavius Vespasianus, precum și alte evenimente istorice importante cum ar fi cucerirea Masadei în anul 74 d. Hr..

El a fost un învățat cu o inteligență deosebită, fiind investit ca rabin încă de la vârsta de 13 ani. În timpul Marii Revolte a Evreilor, Iosephus a ajuns comandant militar și chiar guvernator al Galileei; deși arestat de către romani, acesta s-a remarcat datorită pregătirii sale intelectuale și a fost eliberat fiind chiar promovat la rangul de sfetnic imperial roman. Această ultimă calitate i-a atras însă antipatia comunității evreiești, fiind considerat trădător din cauza colaborării sale cu romanii și a negocierii sale cu liderii evrei (ca reprezentant al Romei).

Pe de altă parte, Iosephus Flavius a atras admirația romanilor, mai ales a împăratulului roman Vespasianus,  datorită nivelului său de cultură și a pregătirii intelectuale de excepție, Iosephus nefiind instruit doar în cultura și scrierile ebraice și religioase, ci și în cultura și știința elenistică, latină, persană și asiro-caldeeană, vorbind cel puțin cinci limbi diferite.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Iosephus Flavius este considerat a fi și cel mai timpuriu istoric evreu care l-a menționat pe Isus Hristos; acest lucru s-a datorat operei sale, Antichități iudaice, formată din 21 de volume (sau cărți) la care a lucrat până în anul 93 d. Hr.. Aici, Iosephus a vorbit atât despre existența premergătorilor lui  Isus Hristos (cum este Ioan Botezotorul) cât și despre existența lui Isus Hristos însuși și despre moartea Sa.

În ceea ce îl privește pe propovăitorul Ioan Botezătorul, în capitolul al V-lea din Cartea a XVIII-a a Antichităților iudaice, Iosephus descrie un context cu totul aparte: Herodes (Irod) era în conflict cu arabul Aretas, guvernatorul provinciei romane Petraea, situată la sud de Iudeea. Herodes, deși era căsătorit cu fiica lui Aretas, într-o călătorie la Roma s-a îndrăgostit de soția fratelui său vitreg, numită Herodiada (Irodiada), „îndrăznind s-o ceară în căsătorie. Herodiada i-a primit propunerea şi au convenit împreună ca să vină în casa lui îndată după ce el se va întoarce de la Roma; i-a pus însă condiţia s-o alunge din căminul său pe fiica lui Aretas” (pasajul 1).

Imediat după primirea veștii, au început ostilitățile dintre Aretas și Irod, pretextul în fața Romei fiind trasarea hotarelor orașului Gamala. Până când trimișii împăratului Tiberius au intervenit în conflictul dintre cei doi, tabăra lui Herodes a fost puternic încercată de către oamenii lui Aretas. Descriind faptele, Iosephus surprinde în acest sens și următorul aspect: „Unii dintre iudei au fost de părere că Dumnezeu hărăzise pieirii oastea lui Herodes, ca să-i dea îndreptăţită pedeapsă pentru executarea lui Ioan, poreclit Botezătorul. Herodes a poruncit ca el să fie ucis, deşi era un om ales, care îi îndemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul faţă de altul, arătându-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin intermediul botezului (…). Deoarece mulţimea se aduna de pretutindeni în jurul lui (aşa de uimitoare era puterea de înrâurire a cuvintelor sale), Herodes s-a temut că prin marea lui autoritate asupra oamenilor poate să-i ademenească pe supuşii lui spre revoltă (căci ei erau în stare să facă orice le zicea dânsul). I s-a părut mai cu minte ca, mai înainte de-a vedea încotro se îndreptau lucrurile, să-l înlăture din drum, fără să mai aştepte ca schimbările să ia o întorsătură primejdioasă şi abia după aceea să aibă remuşcări, dându-şi seama că era prea târziu să intervină. Datorită acestei suspiciuni, Herodes l-a pus pe Ioan în lanţuri şi l-a trimis la fortăreaţa Machaerus, despre care am vorbit adineauri, spre a-l ucide. Iudeii erau convinşi că pedepsirea omorului a dus la pieirea oştirii, pentru ca Dumnezeu să-şi reverse mânia asupra lui Herodes'” (pasajul 2).

Iosephus Flavius, înaintează cu relatările evenimentelor din ținutul Iudeei ocupate de romani, ajungând în Cartea a XVIII-a să vorbească depre răzvrătirea evreilor împotriva lui Pilatus (Ponțiu Pilat), și astfel, să vorbească pentru prima oară în literatura istorică evreiască despre persoana lui Isus Hristos: „În vremea aceea a trăi un om înţelept numit Iisus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilatus L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, considerau că El era Mesia, despre care profeţii au prevestit deja mai dinainte minunile Sale.” (Antichități iudaice, Cartea a XVIII-a, capitolul III, pasajul 3)^[Notă].

Iosephus Flavius mai face odată o referire la Isus Hristos într-un context aparte din timpul primului an al guvernării Iudeei de către Albinus (anul 62 d. Hr.) când funcția de Mare Preot a fost ocupată de Ananus care „avea o fire nemiloasă şi cutezătoare. El făcea parte din secta saducheilor, care sunt mai acerbi şi mai nemiloşi în judecăţi decât ceilalţi iudei, după cum am arătat mai înainte. Fiindcă era, aşadar, crud, Ananus a socotit că sosise momentul potrivit să treacă la faptă acum, când Festus murise şi Albinus era în drum spre Iudeea. A convocat sinedriul la judecată şi i-a adus în faţa lui pe fratele lui Isus, denumit Hristos, (el se chema Iacob), împreună cu alţi câţiva, acuzându-i că încălcaseră legile, şi i-a condamnat să fie ucişi cu pietre. Acest lucru a stârnit indignarea cetăţenilor moderaţi, care respectau cu stricteţe legile; ei şi-au trimis în taină solii la regele lor, rugându-l să-l avertizeze în scris pe Ananus să nu mai întreprindă asemenea fapte, căci fusese nedrept şi în ceea ce făcuse acum. Unii dintre ei s-au dus în întâmpinarea lui Albinus care tocmai plecase din oraşul Alexandria, şi i-au atras atenţia că Ananus convocase singur sinedriul la judecată, fără să-i ceară consimţământul. Albinus a fost convins de vorbele sfătuitorilor săi şi i-a adresat scrisori furibunde lui Ananus, ameninţându-l că-i va da cuvenita pedeapsă. Dar, în urma acestui incident, regele Agrippa i-a luat funcţia de Mare Preot, pe care o deţinuse timp de trei luni, şi i-a încredinţat-o lui Iesus, fiul lui Damnaeus” (Antichități iudaice, Cartea a XX-a, capitolul IX, pasajul 1).

Trebuie să ținem cont de faptul că aceste pasaje valoroase scrise în primul secol nu sunt pasaje religioase. Ele au fost menite să descrie istoria evreilor în așa fel încât aceastea, ca și multe altele, să rămână posterității.

Având în vedere și faptul că Iosephus Flavius nu era creștin, dar era un erudit al acelei vremi  –  cunoscut de către întregul Senat  -, putem concluziona că referirile sale la existența lui Isus Hristos au fost cu adevărat obiective și temeinice, fapt sprijinit atât de declarația altor istorici importanți ai acelei vremi cât și, bineînțeles, de remarcabila Biblie (a se vedea capitolele din cărțile biblice: Matei 27, Marcu 15, Luca 23, Ioan 18, Fapte 1 ș.a.m.d.).

[Notă] Pasajul acesta a avut parte și de traduceri controversate, „forțate” de copiștii <propagandei creștine a Papalității> cum spun istoricii, mai ales în jurul secolului al XIV-lea d.Hr., când Antichitățile iudaice a început să fie tradusă și în limbi precum  germana, slovena sau poloneza. În acest caz „forțat”, pasajul tradus este următorul: „În vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul”. Se știa despre Iosephus Flavius că nu era creștin iar transcrierea scrierilor sale de către Sfântul Ieronim din secolul al IV-lea d. Hr. confirmă faptul că Iosephus a declarat despre Isus Hristos că „se considera” despre El că era Mesia, această diferență de traducere atrăgând atenția asupra necesității căutării izvoarelor istorice originale, ori de câte ori se poate.

Surse Pro Jesus:

Iosephus F., Antichități iudaice, vol. II – Cărțile XI-XX de la refacerea Templului până la Răscoala împotriva lui Nero, trad. Acsan I., Editura Hasefer, București, 2001, p. 445, 453, 566

***, „Josephus and Jesus: The Testimonium Flavianum Question”, Early Christian Writings, accesat în 29 martie 2016