Elevate your life

Despre: Dumnezeul salvator și neschimbător, simbolismul numeric al Bibliei, lucrarea Duhului Sfânt și a lui Isus Hristos … și spiritul „martyreō”.

În ochii celui care studiază întreaga istorie biblică, Revelația sau Apocalipsa reprezintă locul „unde se întâlnesc și se sfârșesc toate cărțile Bibliei”[1]. Acest loc de poposire a sufletului începe cu un remarcabil prolog (și se finalizează cu un înălțător epilog)!

Ca origine, prologul este parte a unei piese antice în care se expune subiectul și se face apel la bunăvoința ascultătorilor, prezentând evenimentele premergătoare desfășurării acțiunii și pe cele care îi înlesnesc înțelegerea … Versetele 4-6 ale Apocalipsei continuă prologul ioaneic într-un mod exemplar:

„Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apocalipsa 1: 4-6).

Când primim un plic în cutia poștală sau un e-mail în inboxul personal, primul lucru pe care suntem focalizați este numele expeditorului.

Expeditorul Ioan este ultimul ucenic al lui Isus Hristos rămas în viață. Din cauza credinței hristocentrice,  apostolul Ioan a fost expulzat pe Patmos ca un răsculat  –   nu în condițiile de acum, când  te poți caza fără probleme la Patmos Paradise Hotel sau în alte localuri luxoase, ci în anul 95 d.Hr. când insula (aflată la o distanță de 1000 de km față de Ierusalim) cuprindea condiții vitrege pentru supraviețuire.

„În perioada romană, insula a fost folosită ca loc de deportare pentru persoanele proscrise”[2]. Din cauza declaraţiei sale de conştiinţă, expeditorul Ioan a fost scos de sub apărarea legii, interzis a mai exista în societatea Levantului şi exilat. Studierea mesajului divin care i-a salvat totuși moralul și credința „proscrisului” Ioan, reprezintă o ocazie de aur pentru cei care doresc să fie „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu” (Apoc. 1:6).

Rar se întâmpla ca expulzații de pe Patmos  să aibă cale de întors; li se confisca toată averea  iar  unele persoane exilate „erau escortate și supuse la munci”[3]. „Victorinul, unul din primii comentatori ai Apocalipsei, spunea pe la începutul secolului al IV-lea că Ioan a fost deportat să lucreze la minele de piatră de pe Patmos”[4] însă se ştie că în unele cazuri exilaţii (probabil cei mai învârstă, cum era şi Ioan) erau lăsaţi liberi printre puţinii băştinaşi. Indiferent de caz, siguranța vieții era ștearsă din perspectiva expulzatului.

Tradiţia locală spune că Ioan a stat 16 luni pe Patmos. Însă „Irineu, episcop de Lion, originar din Asia Mică [şi] mort în 202, spunea că Ioan a stat pe Patmos cinci ani, apoi, când s-a întors la Efes, toți prezbiterii Asiei s-au împărtășit de experiențele lui”[5].

Înainte de a deveni ucenicul lui Hristos, Ioan sau Yoḥanan cum i se spunea în ebraică, fusese un tânăr pescar de pe malul nordic al Ghenezaretului. A fost fratele mai mic al apostolului Iacov și părea extrem de greu de cizelat. Ioan a trecut totuși de la statutul reproşabil de <fiu al tunetului> (Marcu 3:17) la cel de ucenic <pe care-l iubea Isus> (Ioan 19:26; 21:7.20).

„Dorinţa după răzbunare, spiritul de critică (…) se aflau în ucenicul iubit. Dar, sub toate acestea, Învățătorul divin a văzut o inimă arzătoare, sinceră și iubitoare (…). Odată, când Hristos nu a mai fost primit de către samariteni, cei care s-au agitat în mod deosebit au fost Iacov şi Ioan: „”Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”(…). Ei au fost surprinsi să vadă că Isus Se mâhnește din pricina cuvintelor lor (…) : „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți!” (Luca 9:54-56)”[6].

Ioan era conştient de faptul că defectele sale sunt greu de suportat de către oricine îi era în preajmă. Însă răbdarea şi simpatia neaşteptată primită din partea lui Isus Hristos l-a transformat într-un exemplu al frumuseţii sfinţeniei şi devotamentului cald. „El a fost [singurul] în grija cui a încredințat Domnul pe mama Sa în acele ultime ceasuri ale chinului Său (…). Pentru Învățătorul său, el a înfruntat curajos primejdia sălii de judecată și a zăbovit lângă cruce; și, la vestea că Hristos a înviat, el s-a grăbit la mormânt, și în râvna sa l-a întrecut chiar și pe înflăcăratul Petru”[7]. Acesta este expeditorul nostru Ioan!

După distrugerea Ierusalimului în anii 66-70, Ioan cel continuu transformat dorea să răspândească lumii sursa adevăratei speranțe și salvări. În acea perioadă, biserica primară „a îndeplinit o bună muncă de comunicare a conținutului teologic al Bibliei [dar] nu reușea să transpună în practică nivelul literal al textului biblic”[8] așa cum se întâmplă și astăzi. Vorbim despre texte sacre, dar nu trăim consecvent Cuvântul.

I. Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia (Apoc. 1:4)

  • În primul rând, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea erau cunoscute ca fiind situate la cele mai importante răspântii de drumuri din Asia Mică. Acestea legau artere importante care se extindeau spre Marea Neagră (în nord,) spre inima Imperiului Roman (în vest), spre zona cea mai populată de evrei (în sud) şi spre diversitatea de limbi şi naţii din est. Prima biserică (cea din Efes) căreia i se adresează Ioan era situată chiar în oraşul supranumit „Poarta Asiei”! Aceste aspecte sugerează împlinirea făgăduinței Scripturii de binecuvântare a tuturor națiunilor prin răspândirea mesajului biblic.
  • Aceste şapte biserici erau dispuse geografic pe un traseu relativ circular de 730 km lungime. Aşa cum Iacov, fratele lui Ioan s-a adresat „celor douăsprăzece seminţii care [erau] împrăştiate” în întreaga lume accesibilă atunci (Iacov 1:1), cele şapte biserici cărora apostolul Ioan se adresează în Apocalipsa, simbolizează acelaşi aspect: întregul.
  • Cele șapte biserici din vestul Turciei de astăzi erau situate în zone cu o seismicitate pronunțată (de exemplu, locuitorii din Laodicea, Sardes și Filadelfia au fost puternic afectati de marele cutremur din anul 17, Laodiceea fiind si mai afectata deoarece a mai suferit de un alt cutremur puternic in anul 60)[9]. Cititorii mesajului lui Ioan erau încercați și știau, mai ales laodiceenii, că puteau să își pună speranța doar în adevăratul Creator.
  • Bisericile destinatare ale scrisorilor ioaneice, deși aflate în orașe diferite, aveau identități interconectate: prin urmare, „cele șapte scrisori n-au avut o existență separată una de alta, sau în afara cărții Apocalipsei, ca întreg”[10]. Membrii bisericilor se împărtășau dintr-un adevăr comun, având dorința de „forwardare” a mesajelor primite, inclusiv a unor scrisori personalizate. Bisericile hristocentrice nu erau exclusiviste și nu se deziceau una de cealaltă. Acest lucru era confirmat și de transmiterea din oraș în oraș și din biserică în biserică a circularelor transmise anterior de apostolul Pavel.
  •  Bisericile din Asia reprezintă așa cum vom vedea ulterior în Apocalipsa și etape importante ale istoriei creștine. „Vizionarului Ioan (…) i se revelează starea spirituală a bisericii în decursul celor șapte principale perioade istorice ale Bisericii lui Dumnezeu dintre prima venire și a doua venire a Domnului Hristos”[11], lucru extrem de important pentru înțelegerea Cuvântului divin și al profeției incluse, care se împlinește întocmai –  pas cu pas.
  • Printre cele aproximativ 100 de metafore și de declarații biblice referitoare la biserică [ekklesia], Ioan se adresează membrilor de biserici ca unor minoritari față de care populația orașelor (adică, majoritarii) au dovedit și vor dovedi o ostilitate destul de pronunțată. Isus deplângea Ierusalimul ca cetate (Matei 23:37) însă promitea minoritarilor (ucenicilor săi) că deși reprezintă un grup restrâns și nepopular ei vor ajunge departe. Membrii acestor bisrici au arme spirituale pentru că trebuie să lupte împotriva forțelor răului (Efeseni 6: 10-17); aceste arme spirituale reprezintă și hainele lor de nuntă (Apoc 19: 7-8, 14), pentru că doresc ca frumoasa poveste a nunții cu care a început viața omului pe pământ să fie restabilită; se pregătesc pentru nunta Mielului, unde toți invitații sunt „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu” (Apoc. 1:6).

II. Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine … (Apoc. 1:4)

În anul încheiat 2015, cea mai populară întrebare a românilor de pe Google search a fost: „Cine este Dumnezeu?”.

Începând cu versetul 4 din Apocalipsa, ni se prezintă un deosebit fragment de doxologie biblică. Doxologia provine din grecescul „doxa” care înseamnă glorie și „logos” care înseamnă vorbire. Așadar, acest text introductiv al scrisorilor lui Ioan reprezintă un moment special, dedicat glorificării lui Hristos.

Însă de ce mai întâi s-a insistat asupra mesajului doxologic, de recunoaștere și glorificare? Răspuns: pentru că Apocalipsa nu este doar o carte profetică, în care se arată „lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apoc. 1:1). Apocalipsa este prin excelență și o carte evanghelică! Tocmai de aceea am intitulat această serie de analize „Apocalipsa … altfel„.

„Apocalipsa (…) continuă istoria Golgotei, descoperind lucrarea cerească a Domnului Hristos pentru mântuirea noastră”[12]. Ea ne vorbește și ni-L readuce în față în fiecare capitol pe Dumnezeul creator și pe „Isus Hristos (…) care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apoc. 1:5-6). Faptul că acest aspect este menționat la începutul Apocalipsei este ca o observație necesară pentru probabilele deraieri de perspectivă creștină.

Mulți întreabă: „Cine este Dumnezeu?” deoarece se tem că Dumnezeu nu mai poate fi înțeles, sau că și-a dat demisia. Dumnezeul nostru nu este unul care torturează în Apocalipsa. Dumnezeul nostru este unul care iubește și salvează (Apoc. 1:5, 2:10, 2:17, 3:8, 5:9, 7:14, 12:11 etc.), în dragostea și atotputernicia Sa fiind posibil orice (re)început. „Pot totul în Isus Hristos” pentru ca Îl am și Îl văd pe fiecare pagină pe acest Isus Hristos! Mesajul acestui text doxologic este și mesajul evanghelic care i-a înălțat credința lui Ioan în momentele de repetată încercare.

Acel Dumnezeu care ne-a cucerit inima și mintea când am trăit convertirea (numită biblic și „dragostea dintâi” – Apoc. 2:4) rămâne același și va fi același. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” ne spune Dumnezeu prin cuvintele psalmistului (Psalmi 50:21). „Cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și cu ce asemănare Îl veți asemăna?” (Isaia 40:18) într-o lume plină de schimbări de perspectivă?

În ultima carte a Vechiului Testament, Dumnezeu aruncă lumină asupra modului în care oamenii trebuie să privească adevărul Său și persoana Sa în continuare: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Iar în cartea Apocalipsei se repetă același gând –  al Dumnezeului neschimbator și al mesajului Său mereu valabil (Apoc. 1:4, 1:8, 21:6, 22:13 etc.).

În Evanghelia lui Ioan, prima carte scrisă de același apostol, Isus se definește de șapte ori prin sintagma „Eu sunt”: „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12), „Eu sunt Ușa oilor” (Ioan 10:7), „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11), „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11:25), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6), „Eu sunt adevărata viță” (Ioan 15:1). „Eu sunt” indiferent de perspectiva schimbătoare a majorității sau de credința ta puternică sau slabă… Mântuitorul tău nu își va da niciodată demisia. El este!

III. Har şi pace vouă (…) şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie (Apoc. 1:4)

Noi știm că doar Dumnezeu este Cel care ne dă „harul și pacea”. Însă, de ce a apelat la simbolul de „șapte duhuri”?

„Symbolon” însemna pentru greci „un semn secret, convenţional, prin care se puteau recunoaşte între ei prietenii, soţii, membrii unei grupări sau asociaţii, respectiv semnatarii unui contract”[13]. Simbolurile mediau cunoașterea experimentală sau particulară cu cea completă în cazul in care totuși, cineva din exterior trebuia să recunoasca oficial acea legatură specială.

În mod deosebit, limbajul biblic (inclusiv cel cărtii Revelației) s-a pretat utilizării simbolurilor, deoarece Sfânta Scriptură vizează atingerea atâtor legaturi în baza contractului făgăduit și semnat la Golgota!

În limbajul biblic găsim mai multe categorii de simboluri: de exemplu, simboluri sacramentale precum apa, vinul și pâinea, ori simboluri numerice printre care excelează 3, 7, 10 și 12, precum și multiplii acestor numere.

Simbolismul Apocalipsei nu se detașează de simbolismul restului Scripturii, ci continuă, aprofundează acest simbolism.

Rolul simbolismului biblic este acela de revelare a adevărului Scripturii, și de unire sau intercorelare între mesajele Bibliei, susținând o perspectivă globală asupra mesajului divin[14]. Simbolurile sunt așadar purtătoare de sens. „Un simbol este întotdeauna într-un raport de apartenență [care revelează] o realitate totală, inaccesibilă celorlalte mijloace de cunoaștere”[15]. Deși scriitorii cărților Bibliei au fost atât de diferiți și au trăit în epoci diferite, utilizarea aceluiași sistem de simboluri este o dovadă în plus pentru inspirația divină și  autenticitatea întregii Scripturi.

Asupra Bibliei s-au exercitat în istorie o serie de presiuni pentru ca Scriptura să fie eludată, neutilizată, greșit interpretată ș.a.m.d. Însă simbolismul acesteia (inclusiv cel numeric), a continuat să îl repună pe cititor în ton cu înțelegerea corectă a adevărului biblic și a înțelegerii luptei dintre bine și rău. „Numai simbolul ne poate îngădui, dincolo de religii, de filosofii şi de ideologii, să unim înlăuntrul nostru tot ceea ce timpul sau istoria a divizat”[16].

„Dintre toate numerele care poartă o însemnatate simbolică în limbajul biblic, șaptele este cel mai important„, importanța sa fiind surprinsă încă din Geneza când cele „șapte zile constituie ciclul complet de timp”, totalitatea[17]. Așadar, șapte este un număr cu o puternică valență simbolică, șapte și multiplii de șapte semnificând „perfecțiunea, deplinătatea, împlinirea, victoria”[18], în unele contexte, multiplii de șapte însemnând și „plinătatea nelimitată și de neîntrecut”[19].

Avansând în cunoașterea cuvântului biblic, vedem că șaptele este puternic coreloat și cu simbolismul hristologic și al făgăduințelor hristice corespunzand împlinirii, perfecțiunii lucrării lui Hristos și a lucrării pe care El ne-a dat-o în responsabilitate. În antiteză, „șase este un număr sinistru care se apropie de șapte dar care poate fi încadrat în mod fatal”[20].

Lupta dintre bine și rău este simbolizată biblic printr-o serie de reprezentări legate de cifra șapte și multiplii de șapte. De exemplu, la începutul Bibliei, în versetele care redau relația conflictuală dintre Abel și Cain (Geneza 4:1-16), de șapte ori regăsim termenul de „frate” (fratele tău, fratele său), această înșeptită raportare indicând importanța modului de gestionare a relațiilor interumane în ochii lui Dumnezeu. Apoi, când Isus își trimite cei 70 de ucenici ai Săi în lume, îi atenționează că au de luptat cu puterile răului (Luca 10:1-24).

Deși utilizarea șaptelui și a multiplilor de șapte înseamnă scripturistic perfecțiunea, simbolismul acestei cifre și al altora valabile pentru ideea de desăvârșire (cum este și cifra 10), este puternic atacat de cel rău. În privința autorității răului în lumea noastră, Apocalipsa amintește:

  • „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete„ (Apoc. 12:3).
  • „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă„ (Apoc. 13:1).
  • „Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne„ (Apoc. 17:3).
  • „Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne„ (Apoc. 17:7).

Ce înseamnă aceasta?

Surprindem puterea și străduința răului de a uzurpa autoritatea divină în lume, cele șapte capete sau cele zece coarne ale simbolurilor răului, însemnând străduința deplină de a înșela, de a imita Perfectul și de a impune o autoritate globală sau deplină care i se cuvine doar lui Dumnezeu. A se vedea și sintagma de „cele sapte duhuri” care se străduiesc în Luca 8:12 și 11:24-26 sau Matei 12:42-45 să pună stăpânire asupra vieții umane  –  făcând tot posibilul ca „starea din urmă a omului [să ajungă] mai rea decât cea dintâi” (Luca 11:26).

… însă în Apocalipsa 1:4 „cele șapte duhuri” fac referire la un context 100% pozitiv. Biblia se explică singură:

Conform Apocalipsei 3:1 Isus Hristos este „Cel ce are cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu”. Însă, tot în Apocalipsa  –  ca și în alte cărți biblice  –  , Isus Hristos se identifică cu Duhul Sfânt, Mângâietorul promis și trimis să rămână cu noi în veac (Ioan 14:16), Duhul adevărului care mărturisește despre Isus Hristos (Ioan 15:26).

Unii apreciază că cele șapte duhuri reprezintă manifestările Duhului Sfânt, „numărul 7 [fiind] legat de plinătatea Duhului sau de manifestările Acestuia, de prezența Sa în toate direcțiile și în toate felurile (…) [fiind] o imagine simbolică a Duhului lui Dumnezeu care este în mod suprem prezent pe Pământ și controlează Universul”[21]. El este deopotriva Dumnezeu. Scrierile creștine inspirate amintesc: „Noi putem să ne împotrivim păcatului șă să îl biruim numai prin ajutorul puternic ale Celei a Treia Persoane a Dumnezeirii”[22]. Biserica primară avea nevoie să știe că Hristos și Duhul Sfânt erau deopotrivă Dumnezeu și că „Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos Însuși și este disponibil pentru toți”[23], inclusiv pentru ei  –  primii convertiți la creștinism. Iar apocalipsa este o excelentă carte pentru a reconfirma aceste aspecte, inclusiv în dreptul nostru!

În Apocalipsa 4:5 și 5:6 simbolul celor „șapte duhuri” este corelat cu simbolul și semnificația celor „șapte lămpi”, „șapte coarne și șapte ochi”, care simbolizează împreună „puterea și cunoașterea desăvârșită”[24] a lui Dumnezeu.

I. Cele șapte lămpi „simbolizează prezența divină din cadrul celor șapte biserici”[25] în semn de aprobare a credinței creștine la care acestea au aderat, însă, așa cum putem descoperi în avertizările ulterioare din Apocalipsa, această prezență activă se poate retrage din cadrul oricărei biserici în situația în care Dumnezeu nu este acceptat ca pe deplin veghetor.

Simbolistica hristologică poarte fi surpinsă și aici. Aceste șapte lămpi sunt corelate biblic cu cele șapte sfeșnice din templul lui Dumnezeu și în mijlocul cărora, așa cum se reatenționează în Apocalipsa, se află însăși prezența lui Isus Hristos (Apoc 1:12-13). Primele biserici creștine acveau nevoie de o reconfirmare a prezenței lui Hristos în ele, a Mântuitorului făgăduit lumii întregi. Așadar, Fiul omului, ca autoritatea mântuitoare perfectă,  Își certifica prezența în biserica primară creștină!

II. În limbajul literar, cornul simbolizează „puterea și stabilitatea regalității” precum și „recunoașterea victoriei” cuiva[26] – acesta fiind și spiritul lui Hristos manifestat în toată putearea sa în biserică; Isus este sursa oricarei puteri asupra păcatului, a oricărui dar fără plată și a oricarei statornicii a vieții noastre morale care ne dă pacea. De asemenea, cornul este dovada a maturității Mielului, Acesta având  puterea deplină pentru a lua în coarne pe cineva, iar acel cineva (în limbajul evanghelic și profetic) este răul (fiara sau balaurul) care vrea să nimicească pe copiii lui Dumnezeu (Apoc. 12:17). Harul și pacea ne sunt date de cel mai blând, dar totodată și de cel mai puternic stăpân: Isus Hristos!

III. Controlul lui Dumnezeu în lume și în viața ta este simbolizat nu în ultimul rând prin cei „șapte ochi” ai Mielului, care simbolizează cunoașterea și înțelegerea completă, a Celui „care cutreieră tot pământul” (Zaharia 4:10). În clipele de încercare, mulți se întreabă dacă Dumnezeu vede tot și ține cont de ceea ce se întâmplă pe pământ. Răspunsul Apocalipsei este: absolut DA!

Așadar, mesajul lui Ioan este profund hristocentric. Tot ceea ce înseamnă milă, iertare, pace, putere și călăuzire își are originea în Isus Hristos, prezent în mijlocul nostru după înalțarea sa prin Duhul Sfânt, Mângâietor.

IV. Har și pace vouă (….) din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! (Apoc. 1:5)

Prin definiție, martorul este o persoană care asistă la un eveniment și care poate relata sau atesta decurgerea faptelor. Isus Hristos declară în fața întregii lumi întregul adevăr (Adevărat, adevărat vă spun  –  Ioan 5:24), cuvintele Sale fiind o probă de referință în problema cunoașterii și a mântuirii.

Isus Hristos nu folosește cuvinte goale. Cuvântul martor își are originea în termenul grecesc μαρτυρέω (martyreō) care înseamnă nu doar „a mărturisi” ci și „a fi martir”[27]. Însuși sacrificiul Său mărturisește că înfierea noastră ca și copii ai lui Dumnezeu este un proces cu o finalitate sigură („ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” (Apoc. 1:5); „vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.” (1 Ioan 3:1)).

Datorită iubirii Sale noi putem fi martorii noilor începuturi, reclădirea caracterelor noastre în Hristos conferindu-ne fericitul statut de „împărăție și preoți pentru Dumnezeu” (Apoca 1:6). De asemenea, bisericile cărora se adresează scrisorile ioaneice, asemuite unei mirese pentru Dumnezeu, sunt chemate să fie și ele martore.

Noi nu avem religia pe care o propovăduim, ci religia pe care o trăim! La fel și o biserică. Prin harul lui Hristos înțelegem că uneori ne putem „îmbăta” cu cuvinte, programe sau tradiții evlavioase, uitând însă să trăim ulterior Cuvântul. Iar primele trei capitole din Apocalipsa avertizează bisericile creștine de pericolul acestei desacralizări. Aceeași situație a fost adusă în vedere și de cuvintele sacre ale Vechiului Testament:  „Voi Îmi sunteţi martori – zice Domnul” (Isaia 43:12).

Conform detaliilor biblice Isus Hristos nu este prima persoană readusă la viață prin harul lui Dumnezeu. Chiar în Evanghelia după Ioan, cele șapte minuni săvârșite de Isus[*] culminează cu minunea învierii lui Lazăr (Ioan cap. 11). Și totuși Isus Hristos este „Cel întâi născut din morți” (Apoc. 1:5).

El este nu doar „începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apoc 3:14 – a se vedea și Coloseni 1:15) ci și garanția oricărui început în Dumnezeu, deoarece El a înviat din morți, biruind mormântul către care gravitează păcatul nostru : „El este începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morţi” (Coloseni 1:18). Datorită sacrificiului Său Isus Hristos este modelul suprem (Romani 8:29) și capul Bisericii (Coloseni 1:18)  –  formată din „întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor (…) făcuți desăvârșiți ” (Evrei 12:23).

Toate aceste versete subliniază că Isus Hristos este nu doar „sursa și originea creației” ci și garanția că moartea nu va fi realitatea ultimă a celui ce crede în Dumnezeu. Între ideea de „martor credincios” și „Cel întîi născut din morți” există așadar o legătură unică. Învierea lui Hristos din morți a fost prima din lucrările de zidire a lui Dumnezeu a noii sale creații asupra căreia moartea nu mai poate să aibă putere, moștenirea noilor nascuti în Dumnezeu fiind  „un cer nou și un pământ nou” (Apoc 21:1).

V. și a făcut din noi o împărărăție și preoți pentru Dumnezeu, tatăl Său (Apoc 1:6).

„Ansamblurile umane sunt promeninente în cartea Apocalipsei”[28]. Conform Noului Testament, biserica [ekklesia] este trupul lui Hristos [în grecește: soma] care înseamnă „o comunitate de credință”[29] în care sunt implicate persoane dedicate pe de-a-ntregul, cu toată ființa lor (1 Cor. 12:27). Așadar biserica, drept plinătate a lui Hristos,  este un organism viu, nobil, și doar într-o ultimă instanță Biblia vorbește despre ea ca despre o organizatie religioasă, creștină. Contra ‘gravitației’ vremurilor în care trăim sau care vor urma,  „unul dintre cele mai mărețe motive pentru anticiparea revărsării ploii târzii, este acela ca în mijlocul membrilor bisericii să existe o unitate ca în Ziua Cinzecimii”[30].

„Diavolul (…) în grecește diabolos înseamnă cel care desparte” [31]. Așadar, o unitate în Domnul repetată și cultivată în cadrul oricărei biserici sau familie înseamnă o influență a răului alungată din mijlocul nostru.

Conform Apocalipsei 20:6, credincioșii „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El”. Însă în Apocalipsa 1:6 timpul folosit nu este la viitor. De ce?! Pentru că Biserica reprezintăîmplinirea parțială a împărăției lui Dumnezeu aici și acum, servind ca agent primar al Împărăției”[32] Sale de pe acum în lume.

Apocalipsa este într-adevăr locul unde se întâlnesc toate cărțile Bibliei. Prima mențiune anteapocaliptică a sintagmei biblice de „ împărăție” și „preoți” apare în perioada premergătoare primirii Celor 10 Porunci de pe Muntele Sinai  –  Exod 19:5-6: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.’”.

În Apocalipsa sintagma referitoare la împărăție și preoție se întâlnește de două ori la timpul trecut, ca simbol al împlinirii (Apoc 1:6 și 5:10), și o dată la viitor, ca simbol al continuității acestei realități și dincolo de copertina  mormântului (Apoc 20:6).

Iar așa cum făgăduința împărăției și preoției a fost pentru prima oară rostită în perioada imediat premergătoare momentului primirii celor 10 Porunci scrise de Bunul Dumnezeu, în Apocalipsa, între versetele care confirmă împlinirea acestei făgăduințe pe Pământ în randul bisericilor creștine și versetele care promit continuarea acestei făgăduințe și dincolo de mormânt, se află același cadru de interconectare a preoției și împărăției cu cea a trăirii, a împlinirii principiilor nobile ale poruncilor Domnului:

Așadar, în prezent noi „nu ne aflam în fața unei noi morale” (sau a unui nou Decalog), ci în fața „unor noi domenii de aplicare a principiilor care s-au păstrat de-a lungul veacurilor”[33] în Sfânta Scriptură!

VI. a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin (Apoc. 1: 4-6).

Paradoxul situației de astăzi este că în doua capete creștine de continent european (ca să vorbim doar de curtea noastră), mulți oameni se întreabă pe de o parte „Cine este Dumnezeu?” pentru că nu îl mai văd manifestat în viața societății în care aceștia trăiesc  –  lipsa aplicării Cuvântului  -, iar pe de altă parte, alții, așa cum sunt islandezii, nu mai cred în Dumnezeul Creator, considerând că viața de credință în Dumnezeul zidirii și al rezidirii creației Sale decăzute, fără justificări 100% științifice, nu își are sensul.

Ca pe vremea profeților, al lui Mesia sau al lui Ioan, Dumnezeu este lipsit de slava Lui chiar în curțile celor chemați să creadă, iar puterea transformatoare a sângelui lui Hristos se pierde din lipsă de credință.

Surprindem o lume care îl decrucifică zilnic pe Hristos din cauza actualelor surogate „mântuitoare”: scientologia, urmarea lui Allah, neafilierea religioasă sau refularea în libertinajul neîngrădit. Care dintre aceste surogate ne iubește și ne spală de păcatele noastre prin sângele scurs la Golgota? Care dintre aceste opțiuni contemporane ne înobilează pe deplin ființa chiar și dincolo de porțile mormântului, oferindu-ne pe deplin haina preoției?

„Fiecare  civilizaţie se defineşte prin ceea ce  acceptă să sacrifice” spunea André Malraux. Mă tem că într-o lume așa-zisă creștină, oamenii sunt gata-gata sî Îl resacrifice pe Însuși Dumnezeu.

Împărăția și preoția la care suntem chemați presupune reconfirmarea respectării legământului unic al lui Dumnezeu. iar în mijlocul acestul legământ în preajma căruia s-a făgăduit pentru prima oară împărăția și preoția se oflă o poruncă aparte  –  singura poruncă a Decalogului biblic menită să aducă slavă, recunoaștere și respect Dumnezeului Creator:

Prima modalitate prin care Dumnezeu s-a descoperit omului în toată slava Lui a fost în calitatea Sa de Creator. A crede că Dumnezeu este Creatorul tău, înseamnă a crede că El este fondatorul și refondatorul tuturor lucrurilor, prin jerfa făgăduită și împlinită la Golgota. Dacă dragostea care este substanța oricărei porunci a Domnului (Luca 10:27) se mprturisește prin gesturi concrete (1 Corinteni 13), suntem și noi chemați să facem ceva concret.

Apocalipsa ne cheamă să fim martorii Dumnezeului Creator și astfel și al Dumnezeului Salvator al propriei creații! Apocalipsa ne cheamă să fim martorii lucrării Duhului Sfânt de reînnoire și de desăvârșire a inimii și minții noastre într-o lume de diluări grosiere de perspectivă. Apocalipsa ne cheamă să fim martorii nobili ai Domnului Isus Hristos, Singurul care ne iubește infinit și ne iartă de toate păcatele/deraierile noastre. Apocalipsa este o variantă reactualizată a chemării din timpul de criză în care a trăit Isaia:

Harul cunoașterii și pacea consacrării să fie cu voi cu toți, iar slava și puterea să fie a Dumnezeului etern și neschimbat, în vecii vecilor! 

Notă:
[*] Prima minune: transformarea apei în vin la nunta din Canna (Ioan 2: 1-12); a doua minune: vindecarea fiului unui slujbaș împărătesc (Ioan 4: 43-54); a treia minune: vindecarea slăbănogului de 38 de ani (Ioan 5: 1-16); a patra minune: înmulțirea pâinilor (Ioan 6: 1-15); a cincea minune: umblarea pe mare (Ioan 6: 16-21); a șasea minune (vindecarea unui orb din naștere (Ioan 9: 1-12); a șaptea minune: învierea lui lazăr (Ioan 11: 1-46).
Referințe bibliografice:
[1] Prof. D. Popa, București, 28 oct. 1994, în prefața cărții lui Aldea T., Scrisorile Apocalipsei. De la Patmos la Laodicea, Editura Creștină Mateus, Alba Iulia, 1994, p. 5
[2] Aldea T., 1994,p. 32
[3] Ídem, p. 32
[4] Ibídem, p. 38
[5] Ibídem
[6] White E.G., Faptele Apostolilor, Editura Viață și Sănătate, București, 2014, p. 398
[7] Ídem, p. 397
[8] Ryken L., Wilhoit J.C., Longman III T., Dictionary of BIBLICAL IMAGERY. An encyclopedic exploration of the images, symbols, motifs, metaphors, figures of speech and literary patterns of the Bible, InterVarsity Press, U.S.A., 1998, p. 46
[9] Ídem, p. 790
[10] Meinardus O. F. A., St. John of Patmos and Seven Churches of the Apocalypse, Licabettus Press, Atena, 1974, p. 28 citat de Aldea T., 1994, p. 20
[11] Prof. D. Popa, București, 28 oct. 1994, în prefața cărții lui Aldea T, 1994, p. 5
[12] Ídem
[13] Vossler K., „Modul de gândire simbolic”, în volumul Din lumea romanică, Editura Univers, Bucureşti, 1986, p. 223, citat de Codrea F., Simbolismul sacramental al „Cărții semnelor” din Evanghelia a IV-a, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj Napoca, 2013, p. 5
[14] Scrima A., Experienţa spirituală şi limbajele ei, p. 41 citat de Codrea F., 2013, p. 5
[15] Codrea F., 2013, p. 5
[16] Ídem
[17] Ryken L., Wilhoit J.C., Longman III T., 1998, p. 2602-2603
[18] Ídem, p. 168
[19] Ibídem, p. 2604
[20] Ibídem, p. 168
[21] ***, Teologia exegetică a Noului testament. Studii de teologie biblică, TBNT, p. 144
[22] Ellen G. White, The Desire of Ages, Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1940, p. 671
[23] Ídem, p. 669
[24] ***, TBNT, p. 145
[25] Ryken L., Wilhoit J.C., Longman III T., 1998, p. 1647
[26] Ídem, p. 33
[27] Vine W.E., Reflections of Words of the New Testament, Thomas Nelson Publishing, Nashville, 2011, p. 195
[28] Ryken L., Wilhoit J.C., Longman III T., 1998,  p. 225
[29] Ídem,
[30] Duffield R., Întoarcerea ploii târzii, Volumui I, Editura Alege Viața Publishing, 2013, p. 12
[31] Ferry L., Învață să trăiești. Tratat de filozofie pentru tânăra generație, Editura Curtea Veche, București, 2007
[32] Ryken L., Wilhoit J.C., Longman III T., 1998, p. 534
[33] Savater F., Cele zece porunci în secolul al XXI-lea. Tradițional și actual în moștenirea rămasă de la Moise, Editura RAO, București, 2004, p. 186
Distribuiri
259

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Distribui pe

Distribuiri

Newsletter



Distribui pe

Distribuiri

Funcție dezactivată