Un material dedicat oricărei persoane care a pierdut pe cineva drag sau care se află în fața propriei finititudini.
Actualele estimări indică faptul că speranța medie de viață din România este de 74,5 ani[1] și că, prin evoluția standardului de viață, această medie se va apropia treptat de 80 de ani. Totuși, empirismul vieții ne arată că pentru moarte punctualitatea este facultativă. Boli agresive apărute peste noapte, accidente pe un drum parcurs în siguranță de o mie de ori, iar mai nou, acte de terorism care nu caută la inima omului.
Tocmai de aceea, devine o necesitate să vorbim despre problemele deosebite ale homo viator – ale omului călător -, față în față cu pierderea vieții. Este un subiect pe cât de sensibil, pe atât de dificil… și care afectează pe toată lumea.
Prezentul material ne învață (bineînțeles, în anumite limite de perspective):
- cum să ne raportăm constructiv la persoanele îndoliate;
- cum să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și lumea din jur când suntem în situația de a pierde pe cineva;
- cum să ne raportăm la viață și la finititudine când știm că suntem grav bolnavi.
Deși se abordează subiecte grele, această expunere este dedicată, de fapt, vieții: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
I. La pierderea celui drag
„După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristețe pe pământ” (Feodor Mihailovici Dostoievski)[2].
- Însingurare
Când cineva îl pierde pe cel drag, sentimentul rupturii, respingerea a tot ce nu se poate înțelege și închiderea în sine sunt reacțiile cele mai des întâlnite. Deoarece trăirile îndoliatului țin de interior, „este important pentru cel care tocmai a pierdut o ființă dragă să plângă, și să plângă singur” – o spune Președintele Asociației Naționale de Cercetări în Psihiatrie din Franța[3].
Din momentul în care ai pierdut pe cineva, pentru o perioadă, viața ta pare a fi pusă pe respirație artificială. Nu mai contează lucruri ordinare, obișnuite, cu care alții se preocupă zi de zi; nu mai contează dacă mănânci sau bei… „Cel îndoliat plânge tot timpul, evită prezența altora, vorbește puțin, se chircește în cochilia-i protectoare”[4]. Deși este o perioadă de suferință, psihoterapeuții sublinează că este foarte importantă această perioadă de retragere a îndoliatului.
În prima etapă a suferinței, omul este incapabil să renunțe, să își conceapă viața fără celălalt. „Negarea este prima etapă firească a unui proces de exprimare a regretelor, o manieră în care oamenii aflaţi în suferinţă se protejează de primul impact cu experienţa pierderii”[5].
De exemplu, cântăreața canadiană Celin Dion, în cadrul primului său concert ținut după o lună de la moartea soțului ei, René Angélil, a afirmat: “Am fost ca unul și nimic nu s-a schimbat. Vom fi mereu ca unul”[6].
Acest factor de negare, de nerenunțare, are și un rol providențial. Pe baza unor studii efectuate la Harvard Medical School, strategia cea mai eficientă de adaptare psihologică pe durata primelor douăzeci și patru de ore după un atac de cord (un alt exemplu de încercare dură a vieții) este negarea. „Oamenii care de la început neagă ceea ce se întâmplă cu ei în unitatea de îngrjijire coronariană trăiesc mai puține neliniști, aritmii cardiace și prezintă o rată mai scăzută a mortalității”[7].
Însă, în timp, persoana îndoliată conștientizează că ea există și că acum lucrurile se canalizează altfel în fiecare aspect. Oricât de greu ar fi efortul, la un moment dat îndoliatul trebuie să să iasă din încremenire, să comunice, să respire.
Experții în tranziția emoțională, au concluzionat că oamenii îşi regăsesc mai ușor direcția necesară „dacă pierderile [lor] sunt discutate în mod deschis”[8] cu persoanele cu care intră treptat în contact. Deschiderea către alții, către exterior, ajută mult la reformularea situației prin care a trecut și pe care o trăiește îndoliatul, precum și a provocărilor care îi stau în față. Deschiderea nu este ușoară; este un proces de învățare – dar un proces de înaintare și de treptată vindecare a rănilor sufletești.
- Tranziția de doliu
Vindecarea emoțională a unei persoane rămase orfane, văduve, fără copil, fără frate sau prietenul cel mai bun nu poate avea loc fără o tranziție interioară a stărilor sale emoționale. Există și o vorbă: „Schimbarea este o uşă deschisă din interior”[9].
Un semn evident că tranziția de doliu (numit și travaliu de doliu) are loc, constă în disponibilitatea factorului uman de a renunța.
În prima fază a vindecării, persoana îndoliată acceptă că a pierdut pe cineva și renunță la neschimbare. Tranziția începe astfel cu un sfârșit recunoscut[10] fără de care nu poate avea loc un început. Acest lucru nu înseamnă că îndoliatul l-a uitat pe cel drag. Dragostea nu uită! Însă, prin puterea și înțelepciunea căpătată în timp, persoana îndoliată își reorientează atenția către capacitățile de sine și mersul lucrurilor, luate zi cu zi.
Acum îndoliatul începe să pășească pe așa-numitul <teren neutru> al vindecării. Persoana începe să nu mai „recompenseze” cu trăiri, așteptări și afirmații, vechile aspecte ce țineau de viața în doi. Când se face ora 17, să spunem, nu se mai raportează la aceasta ca la ora la care în mod normal venea cel drag/cea dragă de la serviciu. La ora 17, uneori în mod autoimpus, persoana își canalizează, încetul cu încetul, activitățile și gândurile către alte aspecte. Desprinderea nu este un proces lipsit de durere, însă este un proces benefic, de înțelepciune și de autoeducare a trăirilor proprii.
Psihoterapeuții apreciază că procesul de ajungere în etapa de renunțare la neschimbare și al deschiderii către noul mers al vieții, „durează de la șase la opt luni”, tranziția de doliu având un rol foarte important în vindecarea celui îndoliat și nefiind deloc recomandată utilizarea unor medicamente care să împiedice trăirea aceastui travaliu de doliu pe plan intern[11].
O observație interesantă pe care o las la latitudinea dumnevoastră să o digerați este următoarea: „Pentru acela care rămâne să își trăiască mai bine doliul, este important să doarmă bine. Iar atunci când începe să viseze persoana care a murit, văzând-o vie în vis, înseamnă că sfârșitul travaliului de doliu este aproape”[12]. De asemenea, la sfârșitul tranziției de doliu, multe persoane sunt surprinse vorbind singure. Specialiștii spun că după această etapă de autoliniștire, persoanele respective sunt pregătite să îi asculte pe cei din jur[13].
Observație: în literatura de specialitate se amintește însă și de așa-numitul doliu patologic, numit și doliu pasional: „Imposibila prezență este întotdeauna căutată, ceea ce împiedică” elaborarea detașării și vindecării[14]. Un exemplu ar fi cazul Reginei Victoria a Marii Britanii despre care propriul biograf, Giles St Aubyn, a afirmat că, după moartea soțului ei, „a intrat într-o stare de doliu și a purtat negru pentru tot restul vieții ei. Ea a evitat aparițiile publice și rareori pus piciorul în Londra, în următorii ani„[15].
Spre deosebire de acest caz, îndoliatul nepatologic dobândește în timp capacitatea de a fi singur, „de a nu suferi din această cauză și de a ieși în întâmpinarea semenului pentru a crea legături”[16].
Înaintarea își are, bineînțeles, propriile provocări.
- Provocările viitoare
Aspectul financiar. Schimbarea situației materiale se face tot mai resimțită după pierderea persoanei dragi. Inevitabil, îndoliatul este pus în situația de a-și reformula viața și sub aspect financiar și să preia controlul atunci când el, ea, sau familia rămasă, resimt(e) și această importantă modificare.
Provocările materiale prezintă două tăișuri: pe de o parte forțează persoana îndoliată să iasă mai repede din propria carapace și să comunice mai mult cu exteriorul, fiind nevoită să își asigure existența; pe de altă parte, când unicul salariu este insuficient și suportul financiar al semenilor lipsește, problema materială reprezintă o greutate în plus pentru cel care se află în suferință.
Convalescența financiară a oamenilor aflați în fața unor astfel de provocări depinde foarte mult de tipul lor de personalitate (care ajută sau întârzie reconfigurarea materialului necesar), depinde de siguranța de sine cultivată anterior și depinde de politica familială adoptată în privința asigurărilor financiare și de sănătate.
Un aspect înțelept pentru orice persoană, indiferent cât de optimist ar vedea viitorul, este acela să își facă o asigurare de viață cât mai curând posibil; în cazul în care nu își permit ambii parteneri sau toți membrii de familie să încheie polițe de acest gen, recomandabil este să se apeleze la o asigurare de viață pe numele membrului de familie care câștigă cel mai bine, astfel încât, dacă acesta, din nefericire, moare, să poată lăsa soției sau urmașilor săi (cu venituri mult mai mici) o sumă importantă de bani. Există în prezent și variante de asigurari de viață cu economisire inclusă, ceea ce înseamnă că, în caz de supraviețuire până la vârsta semnată în contract, toți banii depuși, inclusiv o dobândă, se restituie integral asiguratului. Sperăm să fie cazul doar pentru a doua variantă.
Aspectul social și emotional. Indiferent de ce domeniu al vieții vorbim, “procesul construirii s-a dovedit întotdeauna mai lent și mai complicat decât cel al distrugerii”[17].
“Cele trei comportamente ale fericirii sunt: ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva în ce să speri”[18]. Vindecarea și oferirea șansei de a deveni, cândva, fericit, presupune a include în viața ta, după propriul ritm, aceste trei elemente. Poate că pentru unele persoane ordinea acestora va fi diferită, însă efectul cumulat, sinergic, va fi cu siguranță unul pe măsură.
Persoanele îndoliate doresc, cu timpul, să trăiască/experimenteze din nou aceste lucruri. Însă cară după ele bagajul regretului de a nu-și fi iubit, recompensat sau stimat așa cum se cuvine părintele, partenerul, fratele sau copilul decedat.
Ieșirea din doliu înseamnă însă o disponibilitate specială de a fi blânzi cu noi înșine. Am întâlnit persoane cu o remarcabilă conștiință de sine, cărora le este mult mai dificil să se ierte pe ele însele decât să îi ierte pe alții. Spiritul Scripturii are însă un mesaj eliberator: “Dumnezeu nu caută doar să-i ierte pe oameni de păcatele lor, ci și să-i curățească de aceste păcate, ștergându-le”[19] cu totul (a se vedea: Psalmi 51:7, Romani 11: 26-27 etc). Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să ne canalizăm învățămintele trecutului către cei vii de lângă noi, să lăsăm neajunsurile din trecut la piciorul Golgotei și să trăim prin iertare și autoiertare, frumosul.
- Aviz pentru prietenii suferindului
Pentru cei care sunt alături de o persoană care a trecut prin pierderea cuiva drag, sfatul suprem este să nu forțeze, ci să fie doar alături!
Dacă reprimați sentimentele celor care trec printr-o grea încercare şi forțați pe cineva să treacă peste ele în ritmul vostru de gândire și de așteptări, „veţi avea handicapul de a trage după dumneavastră oameni care nu s-au “vindecat” niciodată”[20]. Propunerile de ieșire sau de discuție sunt binevenite deoarece persoana suferindă cu greu va avea astfel de inițiative. Însă trăirea adecvată a doliului și respectarea sentimentelor îndoliatului reprezintă aspecte foarte necesare de urmat.
William Shakespeare a subliniat: „Cât de săraci sunt aceia care nu au răbdare! Ce rană s-a vindecat vreodată altfel decât în timp?”. Chiar dacă două persoane au trecut prin experiențe similare de pierdere și de suferință, trăirea interioară și raportarea la provocările vieții pot fi diferite. Multe aspecte ale suferindului nu pot fi puse pe hârtie, însă ele există. Și s-ar putea ca ele să se vindece mult mai târziu sau altfel decât te-ai aștepta.
„Cel care suferă și care-și împărtășește durerea trebuie doar ascultat și ajutat puțin câte puțin să se detașeze de această relație dispărută pentru a se reinvesti în altă parte și a-și redeștepta pofta de viață”[21]. Însă dacă vrei să îți faci dintr-o persoană îndoliată un mare dușman, încearcă doar să o forțezi sau să îi forțezi sentimentele.
- Ieșirea afară, în natură
Plimbările în aer liber și mai ales în natură înseamnă enorm pentru persoana îndoliată! Deși în unele situații aceasta poate fi foarte greu de convins să iasă din carapacea locuinței ei, persoana îndoliată va fi inevitabil ajutată de ieșirea afară. Un mediu monoton şi rece, cum e locuința goală, „produce o creştere a presiunii nervoase, o stare de iritare permanentă sau de depresie şi inactivism”, în timp ce expunerea treptată la culorile și zgomotele parcului și ale naturii „echilibrează, tonifică şi activează comportamentul uman”[22]. Există persoane care pentru o perioadă de timp nu mai vor să conducă mașina după moartea celui drag; le putem surprinde însă mergând spre casă sau spre serviciu, pe jos. Chiar dacă nu conștientizăm, acest aspect este un fapt important pentru ele și pentru reculegerea lor.
Culoarea verde, de exemplu, este un remediu deosebit pentru reducerea încordării nervoase, fiind o culoare calmantă, care ajută la deconectare și scăderea tensiunii nervoase[23]. “Mulți ani la rând rubricile de “fapt divers” ale publicațiilor londoneze din anii ’80 anunțau un număr foarte mare de sinucigași care se aruncau în apă de pe podul Blackfrier din Londra. Podul era vopsit în negru. În momentul în care podul a fost revopsit în verde s-a înregistrat o scădere a cazurilor de sinucideri la mai puțin de o treime”[24] și o creștere a numărului de persoane lipsite aparent de speranță dar care totuși alegeau să se oprească la telefonul pentru situații de urgență de la capătul podului.
Ieșirea afară, în natură, ne oferă o sumedenie de resurse tangibile și intangibile ce acționează ca un balsam pe rănile noastre încă deschise. Pe deasupra, mediul exterior poate fi un teritoriu neutru important în care să ne reculegem, să fim mai blânzi cu noi înșine și să ne gândim mai calm la viitor.
- Când “altora le este mai ușor!”
Cu cât relația dintre două persoane este mai strânsă și mai profundă, și despărțirea cauzată de moarte este mai dureroasă și mai grea. Exemplul acelora care au iubit mult dar care, totuși, și-au revenit din doliu, este esențial! Să nu credeți că cei care par a-și fi revenit ușor, știau pe ce drum să o ia! Celor mai mulți nu li s-a prezentat nimic roz la orizont, însă ei au fost dispuși să își construiască propriul drum și să onoreze amintirea celor dragi prin sfaturile lor înțelepte urmate.
Pe parcursul vieții am întâlnit o serie de oameni îndurerați de pierderea celor dragi. Eu însămi am cunoscut pierderea unui părinte la vârsta 10 ani… Însă ceea ce nu pot accepta la o persoană îndoliată și mă face să nu doresc să îi fiu prin preajmă este atitudinea sa continuu… acră.
Fiecare dintre noi am suferit sau suferim în felul propriu. Însă a-ți dilua toate calitățile odată cu înmormântarea răposatului este un fapt greu de acceptat de cei din jur. Îndoliații patologici nu mai sunt dispuși să îi aprecieze sau să îi stimeze pe alții, dându-ți “impresia că nu s-au folosit niciodată de sufletul lor…” (Georges Bernanos). Dacă ar putea, ar arunca continuu cu flăcări de otravă în orice individ care trăiește, se străduiește și se bucură când poate de viață. Este important în acest sens să nu intrăm în angrenajul cuvintelor și atitudinilor acestor oameni care nu doresc să se vindece.
- Cu Dumnezeu în instanță
Dar, chiar dacă doliul nu este unul pasional sau patologic, în foarte multe cazuri îndoliatul, îl cheamă la un moment dat pe Dumnezeu în instanță.
Adeseori când are loc tragedia pierderii cuiva, suferindu-l se întreabă de ce Dumnezeu a îngăduit acest lucru, sau de ce Atotputernicul nu a intervenit.
Îl chemăm pe Dumnezeu în “instanță” pentru că suferim, iar El pare a fi cel mai la îndemână pentru a fi chemat, reclamat, de către noi. Când se întâmplă un fapt nefericit, ne aducem aminte că Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, nu a intervenit: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile (…)! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” (Matei 27:40). „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” (Luca 23:39).
După trei ani de eforturi, un barbat din Israel „a cerut în justiție un ordin de restricție împotriva lui Dumnezeu, care ar fi fost deosebit de rău cu el”[25]. În protocolul de audiere s-a notat că Dumnezeu nu s-a prezentat, „deși nu specifică modul în care s-a stabilit absența Omniprezenței, care ar fi putut la fel de bine să-și exercite dreptul la tăcere”, notează Times of Israel. După ce acest bărbat a chemat de zece ori și patrula de poliție pentru a-l apăra de Dumnezeu, judecatorul Ahsan Canaan a respins cererea reclamantului.
„Primul pas spre demonstrarea răului este curajul de a fi prezentat în cetatea lui”[26]. Păcatul afectează perspectivele în mod profund, chiar și atunci cand e vorba de credincioși. Și afectează perspectivele mai ales în suferință.
Reclamându-L doar pe Dumnezeu în instanță, înseamnă a-l scuza pe cel rău pentru groaznicizarea acestei lumi. Permitem practic dulăului să o facă pe rândunica! Una dintre chemările noastre este să spunem despre rău şi păcat ceea ce spune Dumnezeu despre el; la fel şi despre moarte pe care Biblia o identifică drept „vrăjmaşa” Domnului (1 Cor. 15:26).
Moartea este primul efect clar al răului iar scopul suprem al acestuia este acela de a-l despărți pe decedat și pe suferindul îndoliat de Dumnezeu. Cu toate acestea, datorită Jertfei Divine, mormântul nu va avea ultimul cuvânt de spus nici în dreptul celui adormit și nici în dreptul celui care a pierdut un suflet drag! „Ceea ce vedem nu este neapărat tot ceea ce există”[27].
Reclamanții lui Dumnezeu, treptat, se vindecă de propriile dureri. Iar Dumnezeu le înțelege durerea. Și Isus Hristos a plâns și a fost îndurerat la aflarea morții lui Lazăr chiar dacă știa că acesta va fi înviat de El! Însă îndoliații pasionali trec de partea unei politici a ranchiunii, care nu aduce nimic pozitiv pentru ei; aceștia se lasă pradă tuturor limitărilor de perspectivă și înverșunărilor, devenind victime sigure ale depresiei profunde și ale unor resentimente durabile.
Cei care îl văd însă pe cel rău manifestat în propria sa cetate, surprind contextul – cel puțin o parte. Credința și necredința vorbesc practic despre raportarea noastră la limite și în mod special la finititudine. Pentru unii, Golgota este finalul unui drum nedrept, pentru alții constituie făgăduință, mângâiere și sens.
Un comentariu biblic citit anul trecut este cel puțin interesant în acest sens: “Putem lua apărarea unei persoane sau unui adevăr doar dacă le cunoaştem (…). Dumnezeu aduce în mod repetat în centrul discuţiei cauza crizei relaţionale dintre El şi poporul Său: „[Ei] nu Mă cunosc”. În acest capitol [Ieremia 9], este utilizat de patru ori un cuvânt care provine din rădăcina yada` („a cunoaşte”), care nu se referă atât la capacitatea intelectuală de a reţine informaţii despre o persoană, cât la relaţia cu acea persoană”[28].
- Spațiul credinței
Prin urmare, în mijlocul tăcerii resimțite, ajungem să vorbim despre spațiul credinței umplut de biblicul yada` (cunoașterea lui Dumnezeu prin relaționarea cultivată cu El), ceea ce ne face să nu putem încrede cu adevărat “în lucrurile nădăjduite (…) care nu se văd” (Evrei 11:1) dar care, spre deosebire de cele care se văd, “sunt veșnice” (2 Cor. 4:8).
În momentul în care Iacob știa că nu își va mai putea revedea mama, încremenit fiind de perspectiva sumbră a vieții și a urmării păcatului său, totuși, îngerii se mișcau: urcau și coborau pe scara lui Iacob (Geneza 28:12), aceste ființe trăgând la același unic proiect, de sprijinire a omului suferind.
Păcatul e un fenomen al carui traseu e verticala, spunea Andrei Pleșu[29]. „Cazi” în păcat – iar în urma efectului suprem al păcatului, cazi în mormânt, iar persoana îndoliată cade în deziluzie. Omul cade, însă Dumnezeu îl ridică. Omul recade în deziluzie și păcat, dar Dumnezeu și mesagerii Săi vin din nou pentru a-l ridica și sprijini. Dumnezeu i-a atras atenția lui Iacob că în ciuda incertitudinii, El este cu el (“Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge” (Gen. 28:15)).
De nimic nu se teme cel rău mai mult, decât de reactivarea acestei scări a credinței, a speranței și a răspunsului dat pentru mântuire. Satana dorește ca moartea celor care mor sa fie și moartea celor ce ramân în viață. Fără deschiderea inimii noastre și ajutorul Duhului Sfânt, nu putem vedea aceasta scară vie a credinței. “Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră (…). Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26).
Este uimitor modul în care acum mai bine de 1500 de ani, Augustin de Hipona (sau Sfântul Augustin), în momentul în care medita la propria scară a credinței în contextul în care și-a pierdut un prieten drag, a sintetizat cele mai profunde gânduri referitoare la mersul înainte a unei persoane îndoliate și la trăirea biblicului yada`: „Doamne, ferice acela care Te iubește pe Tine, cere-l iubește pe prietenul său în Tine și pe vrăjmaș din pricina Ta. Numai acela nu pierde nicio ființă dragă, acela căruia toți îi sunt dragi în Cel pe care nimeni nu-L pierde. Și cine este Acela, dacă nu Dumnezeul nostru… pe Tine nimeni nu Te pierde, Doamne, decât acela care Te părăsește”[30].
II. Când crezi că ai să pleci…
- Marile temeri ale persoanelor învârstă
Persoanele învârstă trec, odată cu înaintarea în ani, prin cinci etape consecutive (și provocatoare) ale vieții[31]:
- vârstnicul se simte adesea „nepregătit și fără apărare în fața ritmului vieții moderne, a complexității urbanizării și a rapidității transformărilor sociale; prin urmare îi este foarte greu să se adapteze” chiar dacă a trăit o viață întreagă la oraș;
- pe măsură ce mulți din jur se dispensează de vârstinic în a-i cere sfaturi, sau, din contră, acesta este mereu criticat pentru felul în care gândește sau nu mai gândește, persoana în vârstă „nu mai știe ce să gândească, ce să facă și ce să spună, ca și cum s-ar bloca în ea”;
- persoana în vârstă trebuie să înfrunte singurătatea sau izolarea și să facă față la „o întreagă serie de pierderi, precum dispariția partenerului sau a prietenilor, copiii care vin din ce în ce mai rar în vizită (…), impresia că a devenit inutilă„, elemente care o fac adeseori să raționeze „într-o logică a renunțării”;
- la toate acestea se adaugă „diminarea capacităților fizice, fatigabilitatea, scăderea rezistenței” – elemente care îi provoacă o stare de neajutorare psihosocială, o scădere a capacităților sale senzoriale și o diminuare a sprijinului psihologic;
- situația este cu atât mai accentuată cu cât și veniturile acestei persoane scad odată cu pensionarea, pierderea partenerului sau partenerei, pierderea suportului familial sau social.
Dar, în dreptul tuturor acestor puncte orice persoană poate fi ajutată!
„Calitatea mediului afectiv și a legăturii sociale constituie un factor de prevenție a depresiei”[32] acestor persoane! Persoanele în vârstă care trec prin astfel de etape ale vieții au nevoie de ascultare, înțelegere și simpatie: „Simplul fapt de a le acorda importanță (…), de a-i face să vorbească despre epoca lor le conferă din nou un statut, ceea ce, la această vârstă a vieții, poate fi extrem de gratifiant și de revigorant”[33], rezultatul fiind înțelegerea mai bună a raportul său cu lumea din jur (se racordează mai bine cu realitatea).
În rândul persoanelor vârstnice lipsite de suport social, au loc cele mai multe cazuri de suicid. Psihanalista Françoise Dolto a subliniat că: “Oamenii se sinucid atunci când nu şi-au putut relata propria poveste“[34].
Dacă nu se ajunge la ce este mai rău, lipsa de disponibilitate a noastră pentru a-i asculta îi determină pe vârstnici să apeleze la necunoscuți, cărora le deschid ușa, și, de dragul ascultării, pot să se afle în pericolul de a fi jefuiți. Iar noi, din nou îi criticăm pentru că au fost atât de negândiți.
Am urmărit un reportaj francez care arăta că în Elveția foarte mulți bătrâni singuri declanșează voit alarma de incendiu doar pentru a putea conversa cu câțiva pompieri pe care, nu de puține ori, îi așteaptă cu cafea și prăjituri. De dragul conversației cu persoane de încredere, bătrânii sunt dispuși să plătească o penalizare de 600 de franci elvețieni pentru deplasarea făcută.
Din cele 10 Porunci ale Legii Divine, Dumnezeu a rezervat în mod special următoarea poruncă: cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Cel care sprijină părintele biologic, spiritual sau o persoană în vârstă cu un surâs, cu un cuvânt de înțelegere, cu plata unor medicamente necesare sau în orice mod posibil, va avea parte nu doar de aprobarea lui Dumnezeu ci și de binecuvântarea promisă.
Însă, așa cum am putut vedea de la bun început, finititudinea vieții nu îi are în vedere doar pe cei aflați la capătul speranței statistice de viață. Boala și o serie de evenimente nefaste apar de multe ori în cadrul unor vârste la care nu te aștepți, și în dreptul unor persoane pe care nu ți le poți închipui stingându-se din viață.
- De ce există sfinți bolnăvicioși și păcătoși sănătoși ? Există vreo relație între starea spirituală a cuiva și boală?
În teologie, știință și filozofie, regăsim multe abordări și perspective legate de aceste întrebări.
De exemplu, medicul Larry Dossey care abordează legătura dintre puterea rugăciunii și practica medicinei, atrage atenția asupra aspectului greșit de a vedea o relație automat liniară, proporțională, între conștiință și sănătate: „Trupurile fizice sunt entități neascultătoare, încăpățânate, ce cad pradă unor obișnuințe foarte dăunătoare, cum ar fi bolile genetice, predispoziția la infecții și așa mai departe (…). Trupurile noastre pot funcționa prost, se pot defecta și îmbolnăvi fără să ne ceară vroedată părerea. Eșecul în a recunoaște neascultarea relativă a cărnii este unul dintre excesele mișcării din prezent care pune accent pe relația directă dintre conștiință și sănătate și este cauza potențială a sentimentului imens de vinovăție ce apare atunci când lucrurile merg prost”[35]. Cu ce am păcătuit? De ce Dumnezeu m-a lepădat? Și o serie de alte autoflagelări mentale apărute odată cu instaurarea bolii.
Pe de altă parte, în literatură (cum ar fi poeziile lui Rainer Maria Rilke) sau în teologie, se sugerează că boala este un efect al manifestării forțelor răului în lumea noastră; însă, prin manifestarea răbdării noastre față de boală și necunoscut, s-ar putea să avem de câștigat o înțelepciune pe care probabil, în alt context, nu am fi putut să o dobândim niciodată. Poate acest gând special îi face pe sfinții bolnavi să simtă durere, „dar nu și suferință” (Ramana Maharshi). A se vedea cazul lui Pavel care amintește că i-a fost pus un țepuș în carne, „un sol al Satanei”, însă în ciuda acestei suferințe (pălmuiri), el și-a canalizat durerea către înnobilarea caracterului propriu (2 Cor. 12:7). A se vedea și Matei 10:1 sau Ioan 11:4).
Într-adevăr, boala poate fi o posibilă experiență de a te raporta altfel la lucrurile care pier și care nu pier. Între timp însă, „misterul ne agasează; el cere soluții. Asta poate din cauză că suntem atât de intoleranți față de ambiguitate, preferând în general lucrurile în alb și negru, fără nuanțe de gri”[36]. Dar, dacă vrem să înțelegem mai bine credința și rolul rugăciunii” va trebui să devenim mai toleranți față de ambiguitate și mister”[37] (Larry Dossey).
- Despărțirea emoțională
Doi cercetători remarcabili, consultanți ai top 100 de companii americane de succes printre care și cele active în sistemul sanitar, au desfășurat un studiu aparte pentru a descoperi ce le deosebește pe asistentele medicale excelente de cele obișnuite. Cercetarea lor a revelat în cele din urmă două aspecte esențiale[38]:
- asistentele obișnuite îți fac o remarcă energică de genul „Nu îți fă griji, n-o să doară”, după care înfing acul cu o eficiență rutinieră și te doare. Abordarea lor este disproporționată între ceea ce promit și ceea ce se întâmplă. De asemenea, asistentele obișnuite sunt uneori copleșite de emoțiile lor ori, din contră, se protejează, păstrând distanță față de pacient pentru a se detașa emoțional.
- asistentele de elită însă au o cu totul altă abordare! Sunt la fel de eficiente cu seringa, dar te pregătesc cu mult mai multă grijă: “O să doară puţin”, recunosc ele. “Dar nu îți fă griji. O să mă străduiesc s-o fac cât mai uşor”. Asistenta excepțională stabilește o legătură emoțională corectă cu tine și își folosește emoțiile pentru a controla procesul prin care treci și pentru a-ți ușura pe cât posibil suferința.
De ce am adus în discuție aceste aspecte? Chiar dacă noi suntem cei bolnavi, victime ale bolii sau ale unui accident, cei din jur, îngrijorați fiind de starea și viitorul nostru, ajung într-o stare similară cu a noastră sau chiar mai rău. Ceea ce spune și face un bolnav în ultimii ani sau clipe de viață reprezintă cel mai important exemplu pe care cineva îl poate da.
A promite copiilor că sigur te faci bine, deși știi că suferința ta este fatală, este un gest care le va afecta întreaga viață încrederea în promisiunile altora. Însă a spune că te străduiești să te faci bine și a-i pregăti cu grijă pentru proiectele de viitor reprezintă un sacrificiu mai mult decât nobil și un gest necesar pentru tranziția mai ușoară a stărilor lor sufletești. Abordează în așa manieră emoțiile, astfel încât acestea să funcționeze nu doar în voi ci și pentru voi! Există cazuri de oameni care se vindecă de boli grele. Însă niciun om care s-a vindecat dintr-o boală grea nu a reușit acest lucru fără autocontrol și atitudini înțelepte.
La un moment dat am vorbit despre doliul pasional sau patologic. Însă să știți că există și muribunzi pasionali.
Oamenii cu adevărat incurabili îi consider a fi pe cei care sunt încântați, entuziasmați de faptul că ceilalți vor suferi în lipsa lor. Ei visează să fie sursa grijii și nesiguranței celorlalți, manipulând sentimentele și situațiile materiale lăsate drept moștenire condiționată, după bunul plac. Își pregătesc terenul încă din timp, chiar de dinainte de a exista orice boală sau suferință fizică : „Ai să vezi cum te vei descurca când eu nu am să mai fiu!”.
În cartea „Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia”, autorii atrag atenția: „Dar sacrificiile prin constrângere au şi un revers al medaliei: în aceste cazuri copilul trebuie, fără doar şi poate, să aştepte – chiar dacă nu o recunoaşte – moartea părintelui care îl leagă şi îl îndatorează amintinu-i mereu ce a făcut pentru el, la ce sacrificii s-a supus (pe care copilul nu le-a cerut vreodată). Dorind astfel moartea părintelui, copilul se va simţi cuprins de teribile sentimente de vinovăţie şi, pentru a le ispăşi, se va strădui şi mai mult în grija sa faţă de părintele respectiv, în cazul în care nu va ajunge să-l urască, pur şi simplu (…). Iată cum părinţii care nu s-au pregătit din timp pentru bătrâneţe devin o uriaşă povară pentru copiii lor”[39].
O relație bazătă pe astfel de dependență întreținută patologic va deveni cu siguranță o sursă de resentimente pentru cei din jur și de falsă putere pentru șantajistul emoțional ori material. „Noi suntem total răspunzători de demnitatea sau de lipsa de demnitate cu care ne purtăm vârsta (…). Atunci când nu iubeşti pe nimeni, devii tu însuţi mai puţin demn de a fi iubit”[40] – de a fi iubit cu adevărat!
Cadoul de adio al cuiva ar trebui să fie dragostea, libertatea, gândurile bune ale celor rămași, exemplul unui caracter nobil și sprijinul financiar pe care cel plecat din viață l-a planificat prin moștenirea sau asigurarea lăsată cu iubire. Când a fost pe cruce, Isus „nu i-a certat [pe ucenici] pentru greșelile și vinovățiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce duioșie„[41].
- Investește în tine, învestește în alții!
Când unii știu că nu se pot retrage din fața unei boli, mintea se concentrează pe minune, pe terapii riscante, pe căutarea de fel și fel de medici. Însă nobilii vieții sunt aceia care au tratat problema și din perspectiva investiției: în ei și în alții.
Timpul petrecut cu familia ta, cu pasiunea ta și cu oamenii care doresc să crească, este timpul tău cel mai productiv. Implicarea, în contextul finititudinii posibile a vieții, înseamnă exemplu și autodepășire. Aceasta îi va determina pe ceilalți să se gândească la tine mereu în termeni de respect și recunoștință.
În aceste imagini puteți vedea biroul lui Albert Einstein pozat în 18 aprilie 1955, în aceeași zi în care remarcabilul fizician a murit. Biroul este exact aşa cum l-a lăsat Einstein doar cu câteva ore înainte de a se stinge din viaţă! În încăperea din Institutul de Studii Avansate din Princeton pe lângă scaunul gol vedem formule şi ecuaţii analizate, corespondenţa citită şi cea care urma să fie expediată de Einstein… multe… De fapt, vedem un om cardiac de 76 de ani care şi-a trăit rolul vieţii, așa cum a ales, până la capăt!
Bătrânețea nu începe așadar la 60 de ani; începe când nu mai dorim să investim în noi și în ceilalți.
- Minunea de „a fi”… când „nu mai ai”
„Ceea ce credem ne determină atitudinile și modul de a trăi”[42].
Am menționat că acțiunea este un puternic antidot pentru disperare. Însă, față în față cu finititudinea, nu primează doar verbul a trăi sau a acționa, ci și verbul a fi. „Atunci când se confruntă cu boala (…) prietenii orientați către acțiune încep să se înghesuie cu sfaturi burdușite de acțiune. Ei par preocupați doar de ceea ce ar trebui să facă persoana bolnavă, nu de cum ar trebui să fie ea”[43].
În cartea Shogun, înțeleptul autor sublinia: „Dacă vrei să ai liniște sufletească, atunci trebuie să înveți să bei ceai dintr-o ceașcă goală”.
În fața finititudinii, „sub starea de calm și seninătate se află un tip de acțiune care seamănă prea puțin cu activitatea vizibilă în exterior și bătătoare la ochi cu care suntem obișnuiți. Această acțiune liniștită (…) este recunoscută (…) ca fiind forma cea mai înaltă de activitate în care se pot angaja ființele umane”[44].
Conform studiilor clinice, rata regresiei cancerului în stadiu avansat este un fenomen neobișnuit de rar: are loc o dată la aproximativ 80-100 de mii de cazuri de cancere[45]. Prin urmare este foarte greu să studiezi profilul persoanelor în dreptul cărora cancerul avansat a dispărut deoarece, cazurile sunt insuficiente pentru a crea un anumit tipar al celor ce au știut „să fie” când „nu au mai avut”, sau, în limbaj nipon, să bea ceai dintr-o ceașcă goală (când corpul și viața lor nu le mai garanta nimic).
Cu toate acestea, unii medici, și-au luat anumite notițe pe parcursul întregii lor activități medicale, din care, generatiile viitoare să poate trage anumite concluzii. În 1975, profesorul și medicul Yujiro IkemiDoctor al Departamentului de Medicină Psihosomatică – Universitatea Kyushu, Japonia; Președinte al Colegiului Internațional de Medicină Psihosomatică; Președinte de Onoare al Asociației Internaționale pentru Sănătatea Psihosocială; Membru al Institutului American de Combatere a Stresului. și colegii săi din cadrul Universității Kyushu, Japonia, a raportat rezultatele cercetării a cinci cazuri de regresie avansată a cancerului, care, mai ales cu tratamentele medicale de atunci, reprezanta o situație cu adevărat neobișnuită.
Ikemi și colegii săi au fost profund impresionați de câteva trăsături comune ale acestor puține cazuri (de cancere aflate în regresie și care au fost studiate):
1. Toți cei cinci pacienți s-au îmbolnăvit de cancer în vreme ce sufereau de o criză existențială severă.
2. Ei au manifestat o remarcabilă absență a anxietății și depresiei după aflarea diagnosticului.
3. Toți pacienții au părut să simtă că există un plan mai amplu al existenței lor și un sens mai profund în evenimentele vieții lor – inclusiv cel al cancerului – ca și cum din partea lor se cerea acum mai mult, nu mai puțin[46].
De exemplu, în urma diagnositicului de cancer, „Y. H. (unul dintre pacienții cu regresie ulterioară) nu a manifestat nicio tendință către depresie, disperare, lipsă de motivație sau frică de moarte, care este tipică multor pacienți. El nu a început să se roage în mod specific, pledând sau negociind cu Dumnezeu pentru a-i „schimba diagnosticul” și a-i garanta vindecarea (…). Atitudinea sa a fost mai degrabă una de angajament reînnoit și recunoștință față de Dumnezeu, combinate cu o credință în faptul că se făcea voia lui Dumnezeu, indiferent de ce urma să se întâmple”[47].
Acești pacienți nu au întrerupt sau nu s-au opus unui tratament medical clasic, însă au avut o atitudine nespecifică celorlalți pacienți vis-à-vis de boala lor, de viața lor și vis-à-vis de Dumnezeu. Medicii de atunci și de acum nu au îndrăznit să concluzioneze că aceasta este metoda sigură pentru a dobândi minunea regresiei. Însă au fost uimiți de faptul că indiferent de perspectivele de viitor, pacienții care mai târziu au cunoscut vindecarea s-au raportat altfel la „a fi”.
În mod deosebit, rugăciunea îi ajută pe oamenii bolnavi și încercați și își reamintească cine sunt de fapt și care este felul în care ei sunt relaționați cu lumea, cu Dumnezeu și cu limitele. Foarte mulți bolnavi, oameni morali, nu ajung să cunoască vindecarea. Însă mulți dintre aceștia au declarat că rugăciunea îi ajută să se liniștească și le reamintește de faptul că ei nu sunt singuri.
Creștinii care trateaza cu seninantate astfel de momente grele din viața lor, au credința ca „făgăduințele și cuvinetele de încurajare ale lui Dumnezeu nu trebuie privite separat de Persoana Sa! Dumnezeu nu ne-a oferit un tratat despre religie. Când ne-a dat Cuvântul Său și făgăduinţele Sale, El ni S-a dăruit de fapt pe Sine”[48].
- Rolul Bisericii
Într-o lume în care multe organizații, instituții sau cabinete solicită bani pentru serviciile suport acordate persoanelor bolnave, decepționate sau persoanelor în vârstă, Biserica joacă un rol deosebit pentru sprijinirea voluntară a acelora care trec prin astfel de suferințe.
Ceea „ce-l face pe om să îmbătrânească mai devreme: golul, lipsa de activitate, absenţa oricărui interes, singurătatea (…) Cât de mulţi sunt bătrânii care-şi inventează o suferinţă oarecare şi se duc la medic, deoarece aceasta constituie pentru ei unica posibilitate de a simţi că cineva se ocupă de ei şi că pot vorbi odată cu unul dintre semenii lor despre grijile care-i frământă! Pentru mulţi bătrâni, spitalele au o funcţie maternă”[49].
Membrii unei biserici au un rol esențial: se ajută și se corectează unii pe ceilalți, atrâgându-și reciproc atenția cu privire la rezolvarea anumitor probleme sau mentalități nesănătoase pentru individ. Dacă oamenii în vârstă își caută siguranța în adunatul de obiecte ori în cramponarea între proprii pereți, Biserica activă/implicată îi ajută să iasă, să își dezvolte în continuare mintea și caracterul, și să își ofere sprijinul pentru ceilalți. Altfel spus, să fie utili, adăugând astfel ani de calitate vieții acestor oameni care redescoperă că au un scop și un rol.
- Împăcare cu Dumnezeu
Dar, chiar și în creștinism, lumea se teme implacabil de moarte. Tocmai de aceea există numeroase persoane care, trecând printr-o perioadă de criză, apelează la fel de fel de jurăminte, de fapte de caritate și de spovedanii, pentru a corespunde unui standard de curăție și de sfințenie. Multe dintre aceste situații sau atitudini sunt mai degrabă reacții de disperare decât de sinceritate.
Autenticitatea împăcării cu Dumnezeu este greu de conturat într-o criză, deoarece patul de suferință poate fi tratat ca o ocazie de troc între om și Dumnezeu. Convertirile reale nu știu dacă sunt cele făcute din disperare, însă sunt sigură că sunt cele rezultate din sinceritate.
Deși într-o lume a păcatului, greutățile sunt îngăduite, și este greu să le accepți, Dumnezeu nu are nevoie de inimi disperate ci de inimi sincere: sincere chiar și în fața propriei slăbiciuni, a propriei limitări conștientizate, a propriului păcat: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” afirma apostolul Pavel (Romani 7:19).
Când conștientizezi că ești slab și păcătos, începe să aibă loc adevărata convertire și împăcare cu Dumnezeu. Îi lași loc Celui care schimbă pe deplin mintea și inima: Isus Hristos. Dumnezeu nu dorește să fie șeful Tău sau un Abracadabra; el dorește să fie Mântuitorul, Prietenul și Mângăietorul tău.
Omul nu a edificat nimic plecând doar de la experiențe pozitive – hai s-o recunoaștem! Adevărul lui Dumnezeu în privința vieții, este un adevăr progresiv; iar acesta, prin har, poate fi cuprins altfel în perioadele de suferință. Am convingerea că fiecărui credincios, în momentul său de încercare, i se arată o perspectivă deosebită, și totodată o perspectivă înălțătoare și de împăcare.
- Speranța creștină a mântuirii și reîntâlnirii
Mi-a impresionat foarte mult acest gând regăsit într-una din cărțile lui Patapievici. „În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacă Hristos ar fi doar o ipoteză”[50].
Față în față cu imprevizibilul, “Satana caută să-ți aștearnă umbrele asupra a două adevăruri centrale cu privire la jertfa lui Isus pentru toți oamenii. Primul este acela că Hristos a fost un mântuitor deplin, făcut asemenea fraților Săi. Al doilea este acela că jertfa Sa a fost completă și, ca urmare, El este în stare să vă păzească de orice cădere. Aceste adevăruri resping cele două mari idei false care cuprind aproape întreaga lume creștină – aceea că oamenii vor fi mântuiți prin meritele proprii și aceea că oamenii vor fi mântuiți în păcatele lor”[51].
Oricât de apostoli ar fi, „unii încearcă să devină suficient de buni pentru a fi mântuiți”[52]. „Ei „continuă să privească la ei înșiși”[53]. Însă sursa, mijlocul și scopul mântuirii este „Domnul Isus [care] dă toată puterea, tot harul, toată pocăința, toată înclinația, toată iertarea păcatelor”[54]. „Dumnezeu nu îi dă unui om neprihănirea ca răsplată pentru credința în anumite doctrine (…). Adevărata credință Îl are ca obiect numai pe Hristos”[55].
Am spune că acest lucru este foarte greu. Însă problematica sensului vieții și problematica mântuirii se întâlnesc continuu. Datorită harului Divin, „pentru a fi pierdut, cel păcătos trebuie să se împotrivească în mod perseverent dragostei Sale”[56]: “Vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17, 24).
Chiar dacă în lumea noastră există limite, neînțelegeri, mister, aceste “acunsuri” nu se află in afara ordinii providențiale!
„Păgânismul antic era o religie a disperării – omul slab, neajutorat, aflat în fața pericolului și a morții este dispus să facă orice, în fața altarelor zeilor, pentru a fi ajutat”[57]. Tocmai din cauza acestei moșteniri nefericite, creștinii vizionari sunt văzuți ca fiind paradoxal de liniștiți, paradoxal de împăcați, paradoxal de curajoși și de senini la periferia supraviețuirii. Ei văd răul în adevăratul său așternut, dar văd și jertfa lui Hristos în adevărata sa lumină.
Față în față cu finititudinea, cuvintele lui Dumnezeu devin garanțiile noastre, care ne reafirmă că avem de evitat un iad și de câștigat un Cer. „Învierea Lui este tipul și garantul învierii tuturor celor neprihăniți, care au adormit”[58]. Tocmai de aceeea, nu durererea, uitarea sau înfrângerea își au ultimul cuvânt de spus ci speranța, mântuirea, înălțarea, reîntâlnirea!
Homo viator înseamnă în latină omul peregrin sau calător. Iar acesta ajunge la o destinație! Mântuirea și revederea merg mână în mână pentru homo viator. Termenul grecesc “sotírios” nu înseamnă doar „mântuire”, „salvare”, „eliberare”, ci și salutare. Ce este și mai interesant este faptul că termenul grecesc „sotírios” este utilizat și ca adjectiv, folosit pentru contextele care nu sunt binevenite în viața omului (cum este moartea), dar care totuși sunt urmate de lucruri bune! Față în față cu finititudinia vieții, prin Hristos, avem parte de sotírios–mântuire dar și de sotírios-salutare ori reîntâlnire cu Dumnezeu și cu cei dragi mântuiți.
Resublinieri finale
- Față în față cu pierderea sau finititudinea, doar Biblia este capabilă să se adreseze tuturor oamenilor și tuturor problemelor și trăirilor lor. „Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu”[59] – a se vedea Matei 4:4.7.
- În condițiile în care lumea este nesimţit de indiferentă cu viii şi grotesc de sentimentală cu morţii[60], în condițiile în care, din lipsa aprecierii omului in time, „adesea, moartea dă un mare impuls carierei autorului”[61] (iar lista poate continua), finititudinea vieții ar trebui să trezească în noi responsabilitatea creștinului și a creștinismului biblic. Învățăm că suntem unici și irepetabili, dar și că cel de lângă noi este unic și irepetabil, apreciindu-l la vremea lui pentru ceea ce este și face. Prin urmare, „singura singurătate pe care o merită omul, este cea pe care o alege, nu cea pe care o suferă”[62].
- Pe plan personal, după moartea celui drag, mersul înainte presupune și o igienă psihologică personală. Nu putem împiedica păsările tristeții să zvboare deasupra capetelor noastre, dar le putem împiedica să-și facă în părul vostru cuib (parafrazare proverb chinezesc). Atât cât se poate, ca și în cazul experienței lui Horatio Spafford, să ne străduim ca prin harul lui Dumnezeu, fiecare lucru de sub ceruri (plâns, tăcere, vorbire, refacere, pace) să își aibă vremea lui!
Surse bibliografice:
[1] Ghetau V., „STUDIU Speranța de viață în România”, Hotnews.ro, 6 martie 2015
[2] Dostoievski F. M., Crimă şi pedeapsă, Editura Leda Clasic, Bucureşti, 2007, p. 291
[3] Barbier D., Ieşirea din depresie. Medicamente sau psihoterapie?, Editura TREI, Bucureşti, 2005, p. 100
[4] Idem., p. 97
[5] Bridges W., Managementul tranziţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 47
[6] Campbell K., „Celine Dion Pays Tribute to Husband Rene Angelil in First Concert Since His Death: ‘We Will Always Be One'”, US Magazine, 23 februarie 2016
[7] Thomas P. Hackett, et. Al, „The Coronary Care Unit: An Appraisal of Its Psychological Hazards”, New England Journal of Medicine 279 (1968): 1365, citat de Dossey L., Cuvinte tămăduitare. Puterea rugăciunii și practica medicinei, Lifestyle Publishing, București, 2014, p. 244
[8] Bridges W., Managementul tranziţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 46
[9] Bell C. R., Manageri şi mentori, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 39
[10] Bridges W., 2004, p. 34
[11] Barbier D., 2005, p. 98
[12] Idem., p. 100
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] St. Aubyn G., Queen Victoria: A Portrait, Sinclair-Stevenson Ltd, 1991, p. 343
[16] Barbier D., 2005, p. 220
[17] Livingston G., Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept. 30 de lucruri adevărate pe care trebuie să le ştiţi acum, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 77
[18] Idem., p. 15
[19] Duffield R., Întoarcerea ploii târzii. O analiză a istoriei adventiste de ziua a șaptea de la 1844 până la 1891, Volumui I, Editura Alege Viața Publishing, 2013, p. 331
[20] Bridges W., 2004, p. 49
[21] Barbier D., 2005, p. 97
[22] Mureşan P., Culoarea în viaţa noastră, Editura Ceres, Bucureşti, 1988, p. 72
[23] Idem., p. 289
[24] Ibidem.
[25] R.M., „Israel: Un barbat a cerut in justitie un ordin de restrictie impotriva lui Dumnezeu, care ar fi fost deosebit de rau cu el”, Hotnews.ro, 6 mai 2016
[26] Pleşu A., Obscenitatea publică, Editura Humanitas , Bucureşti, 2007, p. 14
[27] Taleb N. N., Lebăda Neagră. Impactul puţin probabilului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 79
[28] Lecțiune Majori, studiul 7, trimestrul IV, Chemarea lui Ieremia, Editura Viață și Sănătate, 27 septembrie 2015, p. 97 și 101
[29] Pleșu A, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008, p. 210
[30] Ferry L., Învață să trăiești. Tratat de filozofie pentru tânăra generație, Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 100
[31] Barbier D., 2005, p. 68-69
[32] Idem., p. 71
[33] Ibidem., p. 75
[34] Citată de Barbier D., 2005, p. 209
[35] Dossey L., , 2014, p. 44
[36] Idem., p. 46-47
[37] Ibidem., p. 47
[38] Buckingham M., Coffman C., Manager contra curentului. Ce fac marii manageri altfel decât ceilalţi, Editura ALFA, Bucureşti, 2007, p. 80, 89
[39] Riemann F., Kleespies W., Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia, Editura TREI, Bucureşti, 2007, p. 67
[40] Idem., p. 52-55
[41] White E. G., Viața lui Iisus, Editura Viață și Sănătate, București, 2006, p. 778
[42] Lecțiune Majori, studiul I, trimestrul IV, „Chemarea lui Ieremia”, Editura Viață și Sănătate, 27 septembrie 2015, p. 16
[43] Dossey L., 2014, p. 55
[44] Idem., p. 54
[45] T.C. Everson și W. H. Cole, The Spontaneous Regression of Cancer (Philadelphia: Saunders, 1966), citat de Ibidem., p. 332
[46] Ibidem., p. 314-315
[47] Ibidem., p. 63
[48] Lecțiune Majori, studiul I, trimestrul IV, „Chemarea lui Ieremia”, Editura Viață și Sănătate, 27 septembrie 2015, p. 16
[49] Riemann F., Kleespies W., 2007, p. 118
[50] Patapievici H.-R., Politice, Editura Humanitas, 1996, Bucureşti, p. 232
[51] White E. G., „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august 1890, p. 497, citată de Duffield Ron, Întoarcerea ploii târzii, Volumui I, Editura Alege Viața Publishing, 2013, p. 260
[52] Duffield R., 2013, p. 434
[53] White E. G., Manuscrisul 9, 3 februarie 189, citată de Idem., p. 435
[54] White E. G., Manuscrisul 36, n.d., 1890,citată de Ibidem., p. 437
[55] Waggoner E. J., Waggoner on Romans, p. 74, citat de Ibidem, p. 497
[56] Ibidem, p. 495
[57] Aldea T., Scrisorile Apocalipsei. De la Patmos la Laodicea, Editura Creștină Mateus, Alba Iulia, 1994, p. 91
[58] White E. G., 2006, p. 732
[59] White E., 2006, p. 231
[60] Patapievici H.-R., 1996, Bucureşti, p. 225
[61] Taleb N. N., 2010, p. 58
[62] André C., Imperfecți, liberi și fericiți. Practici ale stimei de sine, Editura TREI, 2009, p. 263
Articole înrudite
Newsletter
Comentarii recente
- Lucian la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Manea Emanuela la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Manea Emanuela la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Floroiu Viorel la III. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Iosephus – istoricul evreu
- Simona la O viață ascunsă (2019) – sacrificiul creștin pentru „neînțeles”
Be smart,
Be elevated.
Pro Jesus