Probabil fiecare dintre noi am avut de-a face la un moment dat (şi poate că unii chiar acum au de-a face) cu provocări sau evenimente considerate ca fiind imposibile: extrem de greu de acceptat, cu soluții inexistente la orizont dar cu obstacole și critici voluntari prezenți la fiecare pas.
Deoarece în Geneza 4:7 Dumnezeu a profetizat implicit că haosul şi dificilul vor pândi la uşa vieţii noastre, dar că noi trebuie să stăpânim bine astfel de situaţii – şi văzând şi faptul că provocările multidimensionale ale vieții se înteţesc -, am decis că e momentul să sondăm lecţiile Scripturii legate de managementul sau gestionarea înțeleaptă a acelor situaţii ori provocări care pot părea a fi imposibile de ‘tratat’.
Să citim mai întâi următoarele paragrafe sugestive ale Cuvântului Nobil:
Aceste două texte biblice din Exod capitolele 6 și 17 surprind tipologia aşa-zisei situații imposibile în care se poate afla un om! Îşi fac prezenţa în acelaşi timp cele două presiuni ori pericole extreme (cele provenind din ’interior’ și cele provenind din ’exterior’).
Dar, datorită harului, putem vedea şi ghidarea înţeleaptă dată de Dumnezeu în gestionarea curajoasă a Dificilului și a provocărilor venite chiar şi de acolo de unde nu ne aştepăm.
I) Dumnezeu ştie că fiecare misiune sau situaţie dificilă ne provoacă – iar această provocare este ca un punct critic de unde omul, în funcţie de atitudinea sa, va deveni unul mai matur, mai stăpân pe sine şi mai puternic … fie, prin consimțirea sa, va accepta un statut inferior, devenind slab şi vulnerabil.
Dar nu este vorba doar despre aspectul fizic. Împlinirea rolului vieţii noastre ţine foarte mult şi de duelul psihologic. Suntem provocați atât din exterior (de către „faraonii” din viețile noastre) cât și din interior (vorba aceea: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!”). Lupta cea mare se dă astfel la nivelul atitudinilor noastre mentale și a deciziilor pe care hotărâm să le luăm în faţa iminentei lupte.
În cartea Judecători capitolul 5, prorocița și judecătoarea Debora, amintea de faptul că a constatat cu stupoare că în fața iminentei invazii cananite pentru care împăraţii Cananului s-au unit (vers. 19), poporul Israel, era fără putere: „și nu vedeai nici scut, nici suliță la patruzeci de mii în Israel” (vers. 8). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că cei mai mulţi dintre cei chemaţi să fie poporul ales nu erau preocupați de apărarea hotarelor lor şi pregatiti pentru propriul duel.
Văzând care era starea de fapt, niște căpetenii din Israel trecute anterior cu vederea în ierarhia superioară a poporului, s-au „arătat gata de luptă” (vers. 2)! Aceşti no-names, puţini la număr, au înfrunatat gravitaţia mentală a majorităţii şi au făcut imposibilul:
Ei au devenit „o rămășiță din popor [care] a biruit pe cei puternici” (Judecători 5:13).
Pentru corectitudinea atribuirii succesului lor improbabil Debora expune sursa acestei reușite: ei au biruit pentru că „La pâraiele lui Ruben au fost mari hotărâri” (Jud. 5:15).
Această biruință asupra împăraților cananiți de la Meghido (vers. 19) a fost posibilă datorită acelor „mari hotărâri” luate de „nişte” copii ai lui Dumnezeu într-o vale în care umbra morții stătea la pândă.
„Standardul este fixat de noi”[1]. Atunci când în faţa faraonului din viaţa noastră sau a semenului de lângă noi “acceptăm lucruri inacceptabile fără să protestăm, îi transmitem celuilalt că graniţele noastre sunt foarte slabe”[2] iar el ne va şi trata în consecință.
Însă Tatăl nostru Ceresc dorește să fim oamenii marilor hotărâri ai căror atitudini si căi în față provocărilor să fie mereu bine definite (Prov. 4, 26) și lucrative.
Nu întâmplător, în Exod 17:5 „Domnul a zis lui Moise: „Treci* înaintea poporului (…) şi porneşte!””.
II) În faţa dificilului învingatorii trec/pornesc înainte păstrându-și liniștea și valoare de sine, indiferent de acceptarea sau inacceptarea altora.
În prezent, probabil că cel mai mare idol al nostru este părerea celorlalți. Iar acesta poate fi un real obstacol în împlinirea rolului vietți noastre! În România, ca sa vorbim specific, trăim într-o cultură ce penalizeaza foarte dur esecul. Ne place sa vânăm eșecurile altora. Așteptările noastre sunt multe iar odată ce o persoană a dat greș, ea nu va mai avea credit din partea noastră şi din partea prietenilor noştri, deoarece, din „pură empatie”, suntem și bârfitori.
Într-o astfel de situație nesuferită, dar mult mai periculoasă, s-a aflat și Moise. El s-a simțit „lost”/pierdut din cauza unei misiuni dificile pe care o avea de dus dar pentru care nu avea sprijin – nici din interior și nici din exterior: „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat. Cum are să m-asculte Faraon pe mine ..?” (Exod 6:12). Misiunea sa părea a fi imposibilă. Trăia într-o adevărată criză a like-urilor date, a privirilor aprobatoare, a rugăciunilor de susținere, a grupurilor suport.
Tatăl ceresc însă i-a dat porunci cu privire la felul in care trebuia să gestioneze într-o astfel de singurătate relația sa cu interiorul și cu exteriorul: „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a dat porunci cu privire la copiii lui Israel şi cu privire la Faraon.” (Exod 6:13).
Dumnezeu nu dorește să fim dependenți de părerea celorlalți (în afara principiilor bunului simț, bineînțeles).
Adeseori însă ne expunem singuri la vulnerabilități care ne corup întreaga stimă de sine gândind că dacă cineva nu ne iubește și nu ne aprobă noi efectiv nu existăm: “Mulţi oameni îşi trăiesc viaţa, ca să spunem aşa, prin alţii”[3].
Însă nu ceilalți trebuie să fie cei care mă validează:„Dar cine ești tu ca să te temi de omul cel muritor, și de fiul omului, care trece ca iarba și să uiți pe Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile și a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua (…)?” (Isaia 51:12-14).
Valoarea de sine a Celui care ne iubește atât de mult, Isus Hristos, nu a depins de acceptarea sau de inacceptarea celorlalți: „Căt a trăit, nici mama și nici frații Lui nu I-au înțeles lucrarea”[4]. Cu toate acestea, Isus și-a dus până la capăt misiunea terestră ce parea a fi imposibilă. De ce? Pentru ca El nu S-a îndoit de valoarea Sa în planul şi în dragostea lui Dumnezeu:
“Legea jertifirii de sine a fost în același timp legea păstrării de sine”[5].
Iar Dumnezeu a dorit ca și Moise, și noi și voi să ne însușim acest adevăr.
Este impresionant adeseori când persoanele la care poate că nici nu ne gândim, aflate în situația de a depinde în mod evident de numărul fanilor sau de acceptarea altora, ajung totuși la aceleași concluzii (!), printr-o inspirație providențială. De exemplu, cântăreața contemporană Queen Latifah a spus la un moment dat un lucru grăitor: „Trebuie să aperi lucrurile în care crezi și uneori trebuie să faci asta singur”[6].
III) Misiunile care par a fi imposibile de dus nu ar fi permise în viața noastră dacă nu ar avea în spate și un background/un fundal de soluții providențiale.
„Noi nu avem doar un spațiu în care ni s-a dat să trăim. Avem și un timp al vieții noastre”[7]. Iar pe acest parcurs, Dumnezeu este „prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire”[8].
Greșeala pe care o comitem adeseori este aceea că uităm de acest aspect și ne împotmolim în „groapa dintre acum și după [fugind] într-un viitor (…) creat cu neliniște”[9]. Mentalul nostru poate să ne tulbure într-atât situația încât chiar să trecem cu vederea oportunități providențiale și să nu mai băgăm în seamă capacitatea de a schimba situația pe terenul real al vieții. “Totul e la îndemâna omului, dar, de poltron ce e, șansele îi trec pe sub nas …” (F. M. Dostoievski[10] )
Avem în mintea noastră o harta preconcepută (de exemplu, o situație financiară, profesională și familială pe care societatea ne-o consemnează ca fiind necesară de atins până la o anumită vârstă). Și, pentru că suntem buni aprobatori, încercăm în mod insistent să potrivim terenul nostru de viață acestei hărți care, totuși, nu întotdeauna este ceea ce e mai bun pentru noi. De ce să insistăm atât de mult să ne împlinim viața prin ‘harta’ sau ‘terenul’ altora?!
Dumnezeu ne-a dat un rol al vieții noastre și un teren al vieții noastre în care fiecare aspect neliniștitor la un moment dat, are un fundal providențial. Aceasta trebuia să înțeleagă Moise și aceasta ar fi ferice să acceptăm, prin credință, și noi.
Un aspect simpatic, chiar minunat în reconfigurarea hărții noastre preconcepute este acela că Dumnezeu iubește să ofere putere și o mai înaltă perspectivă omului slab! Dumnezeu alege adeseori persoane aparent slabe pentru a înălța valoarea de sine a acestora în cadrul misiunilor la care sunt chemate, caracterul lor depășind adeseori talentul sau abilitatea lor (Moise cel slab în vorbire dar trimis în fața lui Faraon). Ceea ce vede omul nu este neaparat tot ceea ce există. Însă Dumnezeu vede mai multe în tine decât tu în tine şi alții în tine sau în noi. Protectorul nostru Tată vede tot!
IV) Când intervine Dumnezeu?
Ceea ce este DIN NOU admirabil la Dumnezeul nostru este aceea că atunci când cheamă pe cineva la o anumită misiune, îi spune care este chemarea sa dar nu întotdeauna enunță din start și care să fie mijloacele exacte de îndeplinire a misiunii respective. Altfel, enunțurile care dictează soluția nu i-ar permite omului ocazia dezvoltării voluntare și a satisfacției personale prin lăsarea amprentei proprii asupra împrejurarilor – a se vedea felul în care domnul Hristos „arunca” ucenicilor provocarea de a hrăni poporul adunat. Le-a spus oare Isus de la început exact ce și cum să facă?
Dumnezeu iubește să ne ofere putere și liberatate de decizie în fața vieții, a chemării și a credinței. Dar cei mai mulți oameni fug de aceste lucruri. Preferăm să cerem rețete și soluții fixe pentru că este mult mai ușor să ai o viață de credință pătrățoasă decât una vizionară, implicată, inteligentă, reformatoare. „Cum să ne rugăm?”. „Cum să hrănim poporul?”. „Cum să …?”. „Cum să …?”. Isus răspunde într-un târziu ucenicilor săi: „O, neam necredincios … Până când voi fi cu voi?” (Matei 17:17).
… Vulnerabilitatea față de părerea lui Faraon și a celor din popor a precedat la un moment dat inhibiția acțiunilor lui Moise. El nu știa cum să-și mai gestioneze cazul. Văzând că situația era de neschimbat, milosul Dumnezeu “a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a dat porunci cu privire la copiii lui Israel şi cu privire la Faraon” (Exod 6:13).
Dumnezeu îi spune omului mot à mot ce să facă și cum să facă (ceva) atunci când: acesta este clar limitat, îi cere ajutorul iar timpul îndeplinirii misiunii nu mai poate fi prelungit (a se vedea și Geneza 19:22). Însă Dumnezeu intervine încă de la început pentru tine, chiar fără să știi, pregătind binecuvântarea pentru pașii pe care i-ai decis să îi faci: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă” (Apoc. 3:10).
V) Așadar, fiecare context de moment imposibil cuprinde totuși ceva posibil!
Cei care nu gândesc așa, fac parte din categoria nefericiților care se focusează atât de mult pe obstacolele pe care le văd sau le proiectează mental încât toate ideile care le contravin pot fi ignorate[11] iar misiunea la care sunt chemați capătă definiţia imposibilului. Așadar, în fața provocărilor, “oamenii [sunt] cel mai repede subjugaţi prin idei, nu prin forţă”[12], prin acea atitudine sănătoasă pierdută în duelul lor psihologic.
Însă oamenii marilor hotărâri au gândit mereu invers: nu s-au lăsat subjugați de ideile altora care afirmă că nu mai este nimic de descoperit sau de îmbunătăţit. Reformatorii istoriei ştiau şi ştiu ca e nevoie de implicare personală, iar dacă rezultatele nu se arată încă nu înseamnă că schimbarea nu are sau nu poate avea loc[13].
Imposibilul lui Hernán Cortés
Atunci când conchistadorul spaniol Hernán Cortés – cunoscut și ca Fernando Cortes (1485–1547) -, a debarcat în 1519 la Veracruz (în estul actualului Mexic), ştia că oamenii lui erau foarte nehotărâţi cu privire la ceea ce urmau să facă. Unii erau disperaţi în fața misiunii imposibile ce se prezenta la orizont. Hernán Cortés fusese inițial insarcinat de către guvernatorul spaniol al Cubei, Diego Velázquez să exploreze interiorul Mexicului. Însă în ultimul moment, din cauza unor neînțelegeri, Velázquez i-a anulat expediția.
Cu toate acestea, Cortés urmându-și chemarea a ignorat ordinele date plecând spre Mexic într-un act de revoltă deschisă. Debarcând pe un continent plin de duşmani, probabil că majoritatea soldaților săi îşi dorea să nu fi venit deloc acolo. Însă Cortés și-a sabordat cele 11 corăbii ale sale pentru a împiedica orice posibiltate de retragere din fața misiunii. El știa că prin acest gest extrem își crea niște atuuri de care cu toții vor fi nevoiți să se folosească la maximum. Avea cu el 600 de soldați dintre care mulți cu experiență în cucerirea anterioară a Cubei şi a Lumii Noi; avea 10 tunuri de câmp care îi ingrozeau pe băștinați (un fel de F35 pentru zilele noastre 🙂 ) și un preot franciscan, Geronimo de Aguilar, evadat din captivitatea unor triburi native și care i-ar fi putut fi cel mai potrivit translator.
Neavând cum să se întoarcă spre Cuba, oamenii lui Cortés au câștigat bătălie după bătălie iar Cortés, eliberând în mod strategic prizonieri azteci cu mesaje de pace trimise liderilor Imperiului Aztec, a ajuns să încheie în capitala Tenochtitlan o alianță cu împăratul Moctezuma al II-lea. Acesta din urmă credea în legenda lui Quetzalcoatl prin care triburile sale asteptau un fel de Mesia Cuceritor care să vină în teritoriilor aztece și căruia aztecii trebuiau să îi aduca ofrande. Cortés a fost considerat ca fiind un posibil emisar al acestui așteptat Cuceritor.
Datorită creării unei importante porți de intrare spre centrul Mexicului, Hernán Cortés a fost recompensat, intrând în subordinea directă a lui Carol I sau Carol Quintul (regele de atunci al Spaniei). În ciuda nesupunerii ordinelor, contribuțiile lui Cortés au fost mult mai importante pentru Imperiul Spaniol decat cele ale Velascquez, şeful său ierarhic. Astfel, teritoriile Noii Spanii au fost extinse considerabil iar istoria rescrisă pentru totdeauna deoarece Cortés și-a croit și și-a trăit misiunea … până la capăt.
Cei mai buni gestionari ai momentelor de criză din istorie au refuzat adeseori să fie sclavi ai unui model rigid de soluții impuse din exterior. Ei erau convinși de faptul că provocările mari la care erau chemați presupuneau întotdeauna RECONFIGURARE și acțiune personală și totală.
VI) Importanța acțiunilor umane
Deoarece și în al doilea context din cartea Exodului Moise a cunoscut un blocaj serios în desfășurarea misiunii sale („Moise a strigat catre Domnul”), iată că Dumnezeu i-a răspuns provocându-l/ îndemnându-l la acțiune: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi porneşte!” (Exod 17:5). A se vedea aceeași situație și în cazul temerii lui Samuel față de răzbunarea lui Saul în cazul în care profetul ar fi uns un alt împărat: 1 Samuel 16: 1-2.
Acțiunea este antidotul în fața disperării și un semn categoric în fața celor care îți impun lucruri de neacceptat. Poporul lui Israel avea nevoie de un lider puternic care sa îl ajute în reclădirea identității sale, nepierzându-și timpul și energia (a se vedea și Eclesiast 11:4) cu ’linsul’ rănilor închipuite și neînchipuite sau cu împăciuirea tuturor. Acțiunea nu era doar oxigenul stimei de sine al lui Moise ci și oxigenul mental de care avea nevoie Israel pentru a-și urma drumul.
Trăim într-o perioadă în care nu se face presiune doar asupra identităţii noastre morale personale ci trăim vremuri în care şi întreaga identitate creştină a Europei şi a lumii întregi se află sub asalt – şi din interior şi din exterior – din cauza unui creştinism tolănit din punct de vedere spiritual şi din ’raţiuni’ de corectitudine politică, de discriminări ‘pozitive’, de toleranţă faţă de intoleranţi. Unii lideri dau declaraţii oficiale bazate pe pur sentimentalism şi populism, iar alţii se abţin să îşi exercite puterea de a lua mari şi ferme hotărâri, acceptând orice doresc şi dictează „faraonii înfrăţiţi” ai acestei lumi.
Avem nevoie atât pe plan personal cât şi social de un ‘Moise’ şi un popor creştin al identităţii şi al implicării pentru apărarea graniţelor acestei identităţi exemplificate prin Isus Hristos. Bineînţeles, va depinde de noi dacă la pâraiele contemporane ale lui Ruben se vor lua sau nu se vor lua mari şi drepte hotărâri în faţa presiunilor iminente ale valului de cananiţi uniţi. Depinde de noi dacă istoria Scripturii se va repeta.
Observaţie: Cei care au luat mari hotărâri (Jud. 5:15) şi au purtat mari sfaturi (Jud. 5:16) la pâraiele lui Ruben – văi aflate la hotarele moştenirii date de Dumnezeu (Numeri 34: 13-15) – au fost nu întâmplător „nişte căpetenii” din Zabulon şi Neftali care au înfruntat moartea (Jud. 5: 2,18). Numele seminţiei lui Zabulon înseamnă „Locuinţă” (Geneza 30:20) iar cel al seminţiei lui Neftali înseamnă „Luptele lui Dumnezeu” (Geneza 30:8), descendenţii acestora luând hotărâri definitorii pe terenul seminţiei lui Ruben, întâiul născut al lui Iacov (Geneza 35:23). Zabulon şi Neftali nu s-au dezis de semnificaţia numelui purtat, fiind gata să îşi protejeze în mod activ şi cu cel mai scump preţ identitatea dată în moştenire de Dumnezeu, chiar pe un teritoriu de unde Tatăl Ceresc a început împărţirea moştenirii făgăduite urmaşilor lui Iacov – chiar la originea identităţii lor reclădite cu greu după ieşirea din Egipt.
“Vrei să ştii cine eşti? Nu întreba. Acţionează! Acţiunea te va descrie şi te va defini”. (Thomas Jefferson)[14]
O serie de studii indică faptul ca ceea ce regretă oamenii cel mai mult în viaţă nu sunt lucrurile pe care le-au făcut ci cele pe care nu le-au făcut. Aceste elemente se numesc regrete de inacţiune sau de evitare. „Într-un studiu făcut asupra a 77 de subiecţi din diverse medii sociale, cărora li se punea această întrebare despre cele mai mari regrete ale vieţii lor, din cele 213 regrete exprimate, numai 10 % se refereau la evenimente aflate în afara controlului persoanei respective (“am avut poliomelită când eram copil”), 63% din regrete se refereau la lucruri care nu au fost făcute faţă de 37% care se refereau la lucruri făcute (de exemplu, opţiuni sentimentale, profesionale sau financiare nefericite)”[15]. Deşi unele decizii ale noastre au fost/sunt regretabile, totuşi, cel mai regretabil lucru în viaţă este acela că nu iei decizii şi nu acţionezi!
Bineînţeles, şi timpul în care decidem să acţionăm şi să ne implicăm poate fi definitoriu pentru noi şi alţii. Reacţionand cu întârziere, nu facem altceva decât să permitem tiparelor negative de comportament social să ne rănească, afectându-ne respectul de sine[16]. Urmaşul Domnului “este ca un pom sădit (…) care își dă rodul la vremea lui” (Psalmi 1:3) – un om stăpân pe sine, care își dă rodul la vremea lui.
VII) Misiunile imposibile presupun acţiuni posibile … dacă misiunile sunt ale mele
S-ar putea să ne alegem misiuni sau obiective nobile, potrivite statutului nostru şi care, totuşi, să nu fie ale noastre/pentru noi?
Avram, strămoşul lui Moise, avea un statut social şi financiar care în mod evident îl recomanda să devină unul dintre oamenii de vază din Ur. Putea deveni chiar şi un rege sau guvernator. Era un om de-al locului, avea bogăţii şi o minte pregătită pentru a se dezvolta din zi în zi mai mult. Dar Dumnezeu îl cheamă pe Avram în afara zonei sale de confort şi în afara planurilor sale convenţionale aşa cum s-a întâmplat şi cu Moise şi cu majoritatea caracterelor biblice nobile din Vechiul şi din Noul Testament.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne găsim în contextul de azi rolul vieţii noastre, să devenim relevanţi pentru misiunea pe care ştim că o avem de dus şi să ne putem încrede în chemarea Sa chiar şi atunci când oportunităţi notabile ni se retrag.
Indiferent de obiectivul la care ne cheamă, Dumnezeu ne asigură că acesta va fi pe măsura naturii Sale pe care doreşte să o construiască în noi: „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă (…) înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9).
VIII) „şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel”.
Batrânii din Israel reprezentau un grup suport pentru Moise şi un grup de sprijin pentru cei din popor. Despre bătrânii din Israel Dumnezeu spunea că:
– a văzut ce li s-a făcut în Egipt (Exod 3:16), ceea ce înseamnă că ei au luptat într-o viaţă plină de limite;
– deşi erau în vârstă la propriu, ei erau „bărbaţi” – oameni maturi şi nu îmbătrâniţi (Numeri 11:16), aceştia asumându-şi riscul de a se implica în probleme mari şi de a lua mari hotărâri.
– aveau putere asupra poporului (idem), unii putând probabil relaţiona mai uşor cu o anumită seminţie, alţii cu anumite tipuri de temperamente ş.a.m.d.
Este un lucru minunat că Tatal nostru ceresc îi transmite lui Moise că nu este singur (mai existau alţi saptezeci de bătrâni înainte-mergători pe lângă Aron – Exod 24:1 sau Numeri 11:16); i-a tranmis şi lui Ilie Tişbitul pe drumul său dificil că nu este singur (mai existau în Israel şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, printre care şi Elisei – 1 Împ. 19:18). Pe drumul nostru pe care uneori părem atât de lipsiţi noi nu suntem singuri. Dumnezeu are puşi de o parte OAMENI MARI, care iau hotărâri mari, se implică în probleme mari, indiferent dacă noi îi ştim sau nu îi ştim. Atât cât se poate, să ne deschidem ochii pentru a-i vedea şi minţile şi inimile noastre pentru a-i primi.
IX) «Toiagul» misiunilor noastre
În mod normal toiagul este un obiect de sprijin al cuiva care e pornit la un drum. Dumnezeu fiind un Dumnezeu viu, al acţiunii, are credincioşi care în mod evident nu sunt fericiţi să trăiască fără această calitate pe propriul drum.
În mod neconvenţional, toiagul îl ajută pe purtător să se apere atunci când este cazul pe drumul misiunii sale.
Toiagul a îndeplinit trei din cele zece plăgi – transformarea apei Nilului în sânge (Exod. 7:14–23), stârnirea broaştelor (Exod. 8:1–5) şi atragerea ţânţarilor (Exod. 8:16–19).
În afară de această simbolistică de sprijin al acţiunii, în vechime toiagul era şi un obiect purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. Din această perspectivă, în Scriptură toiagul are şi simbolistica apartenenţei şi a legamântului divin (a se vedea Exod 4:20, Zaharia 11:10 si 14).
Toiagul este şi un semn al contrastului în care Dumnezeu investeşte. Pe de o parte avem o natura prozaică, obişnuită a unui astfel de băţ, iar pe de altă parte avem faptele extraordinare manifestate prin implicarea acestuia (putându-se face paralela şi la lucrurile alese pe care le fac oamenii slabi dar în care Dumnezeu vede valoare).
Toiagul este de asemenea un simbol al confirmării binecuvântării și un semn al rodinciei copiilor chemați de Domnul chiar și în perioadele de mare încercare din partea altora – a se vedea înflorirea toiagului lui Aron, după răzvratirea lui Core, Datan şi Abiram: „A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale” (Numeri 17:8).
Toiagul a rămas adânc înradacinat și în conștiința Bisericii din epoca misionarismului primordial când, ucenicii fiind trimiși să facă lucrarea nu doar între evrei, erau îndemnați de Domnul Hristos să ia cu ei un toiag (Marcu 6:8), acesta devenind simbolul misiunilor lungi pe care urmașii Săi și le asumau.
Observație: acolo unde Evanghelia menționează că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor să nu își ia la drum nici toiag, de exemplu Luca 9:3, exegeza argumentează biblic că aceasta este o declarație nuanțată a misiunii în care ucenicii, trebuiau să își completeze portretul de creștini care nu doreau să repete greșeala făcută o dată de Moise la apele de la Meriba: „A nu purta toiag înseamnă să nu fim mănioși și porniți spre lovire”[17] sau a nu-ți atribui merite care i se datorează doar lui Dumnezeu.
Peste aceste simboluri deosebite se află Dumnezeu – Cel care transformă ocaziile imposibile în misiuni posibile și cu rezonanțe în veșnicii. Atât astăzi cât și în zilele din urmă, fiecare din noi, față în față cu provocarea sa, trebuie să hotarască pe ce toiag se va sprijini.
Ce a învățat Moise … și cu ce rămânem noi?
■ În viață, întotdeauna există o şansă să apară un raliu nesuferit. Provocările spirituale, profesionale, familiale ş.a.m.d. ne suflă mereu in ceafa. Datorită Providenţei însă, misiunile la care suntem chemați reprezintă ocazii de neînlocuit în creșterea personală. Hotărârile pe care le luăm pe muntele rugăciunii și în valea provocărilor iminente vor defini hotarele identității tale – pe care Dumnezeu le are și o are mereu în vedere pentru viața ta: „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49:16).
■ Detașează-te de ‘cântărirea’ socială sau de ceea ce ești tu în ochii altora! În februarie 2014 s-a făcut un studiu la Universitatea Cambridge care a demonstrat că obiectele care ţi se dau pentru a le ţine în mână ţi se par a avea o greutate cu atât mai mare cu cât te simţi mai lipsit de putere socială[18]. Prin asta a trecut şi Moise. Cu cât susţinerea sa era mai redusă, cu atât misiunile sale i se păreau mai puţin probabile de îndeplinit.
Pentru omul firesc neîncrederea, retorica şi acuzarea sunt aspecte încântător de simple pentru că firescul gândește “pătrățos”. Dumnezeu însă este detașat de această convenție și așa trebuie să fim și noi. Să ne ferim de tendința de a ne potrivi mereu ideea noastră de succes ideilor altora și să nu fim tocmai noi cei care înnegrim posibilul altora (a se vedea și Numeri 13:32)!
■ Nu trebuie să pierdem efort, dezndejdi, timp si bani pe misiuni împrumutate din exterior doar pentru că arată bine, dau bine, sună bine. Ceea ce poate fi o misiune bună, o meserie bună sau o realizare socială deosebită pentru altul nu este neaparat o chemare potrivită pentru tine, și invers. Dumnezeu a creat unicitatea, investește în unicitatea ta și vrea ca și tu să o descoperi și să vezi cum o poți exploata pentru a fi fericit.
■ Hristos dorește să ne ducem rolul vieții, până la capăt! Dacă ți-ai găsit (în urma rugăciunii, a studierii propriilor talente și a analizării contextului în care trăiești) adevărata chemare, vei vedea că terenul tău de viață este unul providențial și că și tu ești providențial. „Domnul a făcut toate pentru o țintă” (Proverbe 16:4).
■ Este timpul credinței inteligente. În contextul chemării tale o problemă nu ar fi o problemă dacă aceasta nu ar avea și soluții. Dacă soluțiile nu se creionează încă nu înseamnă că acestea nu există deloc; ele s-ar putea să existe deja, însă altfel și altundeva față de cum aștepți, așa cum și oamenii lui Hernán Cortés au ajuns să înțeleagă acest lucru.
În management există dictonul: oamenii forțează cu pasiune uși deschise. Se întâmplă de multe ori să ignorăm oportunități reale din cauza planurilor noastre fixiste din „mansarda de sus”; ajungem să înconjurăm pământul întreg, la propriu sau figurat, pierzând timp, bani și sănătate, și ajungând într-un târziu la concluzia că trebuie să facem ceea ce puteam face de la început.
Este timpul creștinilor SMART – al celor care se uită să vadă ce este în Cuvântul lui Dumnezeu, cu ce potențial au fost înzestrați, ce pot dezvolta la ei şi care este toiagul lor de sprijin indiferent de obstacole și de vreme. Să fim atenți la ușile care ne sunt deja deschise și să ne încredem în intervenția ALTFEL a lui Dumnezeu.
■ Dumnezeul nostru iubitor este Domnul răscumpărării omului și timpului și dorește ca misiunile noastre să fie importante și posibile. El a făcut mereu chemări mari nu doar pentru că este un Dumnezeu Mare, al posibilului și al imposibilului, dar şi pentru că vede în tine şi în noi mai mult. El a văzut în Moise mai mult decât un păstor de oi din Madian, a văzut în Estera mai mult decât o tânără evreică ce trebuia să stea ascunsă de teama represaliilor, a văzut în David mai mult decât tinereţea unui urmaș de Iuda, a văzut în Maria Magdalena mai mult decat o femeie proscrisă, în Pavel mai mult decât un prigonitor sfidător, în valdenzi mai mult decât niște prigoniți săraci și izolați, în mileriţi mai mult decât nişte păstrători ale scrierilor reformei …
El vede în tine şi în noi mai mult decât ceea ce credem că suntem și putem face pe plan spiritual, familial, social, profesional. Dragostea și sacrificiul Jertfei garantează aceste lucruri. Datorită harului și a Duhului Sfânt lăsat în inimi, cel ales la suflet va face planuri mari, planuri alese și va stărui în planurile lui alese (Isaia 32:8), întărindu-se în chemarea sa pe un drum pe care Dumnezeu dorește să nu alunece niciodata (2 Petru 1:10).
Chiar dacă chemarea noastră nu coincide cu ierarhiile, chemările, realizarile și recunoștințele lumești, important este ca ne-am trăit propria chemare!
■ Versetele din Exod 6: 10-13 și Exod 17:4-5 au și un profund conținut și rol profetic. Dumnezeul nostru ne cheamă la misiuni importante și suntem foarte aproape de perioada în care rămășița lui Dumnezeu va trebui să ia mari hotărâri. Ea va fi puternic încercată atât din interior (de gândirea pătrățoasa a multor frați, prieteni, lideri spirituali) cât și din exterior (de deciziile radicale ale „faraonilor înfrățiți” ai acestei lumi).
Ca și în contextul chemării lui Moise, mulți din poporul chemat la adevăr nu vor face deosebire între rău și bine (Isaia 5:20) şi cei mai mulţi nu se vor arăta ’gata de luptă’[Notă]. Ei nu s-au înzestrat pentru duelul vieții de zi cu zi și pentru apărarea granițelor pe care le au de păzit. Sprijinul lor, dacă acesta există, este un toiag străin. Unii vor avea o religie a simțămintelor – uitând să raționeze -, iar alții o lege respectată strict dar care îi sărăcește de iubire. În toată această criză identitară, sacrificiul lui Hristos, singurul prin care putem fi mântuiți și prin care s-a realizat imposibilul, va fi trecut cu vederea.
Cei care stau „în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe” (Apoc. 9:7) sunt aceia care vin din „necazul cel mare” – din imposibil -, spălându-și hainele vieții, ale firii și ale posibilităților lor limitate în „sângele Mielului” (vers. 14).
Ne vom asuma chemări mari și vom șine piept nepopularității din interior și exterior. Cu toate acestea, evenimentele vieții ne vor birui dacă toiagul nostru de sprijin nu este în primul rând sacrificiul transformator al lui Hristos, prin care El va fi lăsat să locuiasca pe deplin în noi și în tine. Sacrificiul lui Hristos şi legământul divin cu care ne identificăm acum vor reprezenta și refugiul suprem al identității noastre în perioadele de mare criză. Să ne ajute Dumnezeu să acceptăm cu totul această jertfă, să trecem înaintea celor care vor să impună lucruri de neacceptat, să luăm ajutoare bine alese și să pornim la drum.
Pentru întregul timp care vă stă în față Pro Jesus dorește fiecăruia dintre voi un drum BUN!
[Notă Pro Jesus]: Debora deplângea faptul că printre multe alte ajutoare posibile, nici măcar Dan, cea mai numeroasă seminţie a lui Israel (Numeri 1:39, 2:31) nu s-a arătat gata de luptă (Jud. 5:17).
Resurse bibliografice:
[1] Taleb N. N., Lebăda Neagră. Impactul puţin probabilului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 131
[2] Forward S., Frazier D., Socrii toxici. Strategii pentru protejarea căsătoriei, Editrura TREI, 2010, p. 128
[3] Riemann F., Kleespies W., Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia, Editura TREI, Bucureşti, 2007, p. 145
[4] White E. G., Viața lui Iisus, Editura Viață și Sănătate, București, 2006, p. 93
[5] Idem., p. 578
[6] Dana Elaine Owens (Queen Latifah) citată în Lowe T., Fii motovat! ADN-ul motivațional și succesul în viață, Editura Curtea Veche, București, 2012, p. 201
[7] Gaarder J., Fata cu portocale, Editura UNIVERS, 2013, p. 13
[8] White E. G., Calea către Hristos, Editura Viață și Sănătate, București, 2013, p. 96
[9] Moreau A., Ca să trăiești mai bine, împacă-te cu trecutul, Editura TREI, București, 2006, p. 40
[10] Dostoievski F. M., Crimă şi pedeapsă, Editura Leda Clasic, Bucureşti, 2007, p. 16
[11] Thorpe S., Cum să gândești ca Einstein. Încălcați regulile și descoperiți-vă geniul ascuns, Meteor Press, București, 2000
[12] Cooper R., Destrãmarea naţiunilor, geopolitica lumilor secolului XXI, Editura “Univers encyclopedic”, Bucureşti, 2007, p. 51
[13] Sharp T. J., 100 de căi spre fericire. Un ghid pentru oameni ocupaţi, Editura TREI, București, 2011, p. 25
[14] Thomas Jefferson (1743-1826), al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, citat în Sharp T. J., 100 de căi spre fericire. Un ghid pentru oamenii ocupaţi, Editura TREI, Bucureşti, 2011, p. 167
[15] André C., Imperfecţi, liberi şi fericiţi. Practici ale stimei de sine, Editura TREI, Bucureşti, 2009, p.431
[16] Forward S., Frazier D., 2010, p. 205
[17] Sf. Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 115 citat de Pr. Dr. Bora I.S. în: Cei Șaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Istoria exegezei. Tradiții creștine, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013, p. 157
[18] Journal of Experimental Psychology citat de ***, „Dacă te simți lipsit de putere socială, obiectele par mai grele – studiu”, MedLive/Hotnews.ro, 04.02.2014
Articole înrudite
Newsletter
Comentarii recente
- Lucian la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Manea Emanuela la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Manea Emanuela la I. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Claudia Procula – soția lui Ponțiu Pilat
- Floroiu Viorel la III. Mărturii istorice despre Isus Hristos: Iosephus – istoricul evreu
- Simona la O viață ascunsă (2019) – sacrificiul creștin pentru „neînțeles”
Be smart,
Be elevated.
Pro Jesus
Un comentariu
foarte bun acest material..binecuvantari celor ce muncesc la intocmirea lui !